Daniela Șontică, autenticitate și destin

Chiar mai înainte de a începe materialul de față am tras cu ochiul la o parte din articolele publicate de-a lungul anilor în revistele de cultură și stocate (în sfârșit!) pe blogul personal. Parcurgând „categoriile”, pot spune cumva satisfăcut că am scris despre autori interesați deopotrivă de teatru, proză, poezie, despre arte conexe și posibilități de interpretare ale acestora. Mi-am permis luxul de a spune ceea ce cred, chiar dacă adesea formula găsită se suprapunea mai degrabă peste aceea a eseului decât peste a actului critic propriu-zis. Chiar și în ceea ce-i privește pe profesioniștii cuvântului, recunosc, uneori am scris presat de timp, „la termen”. Am utilizat criterii creionând ierarhii, am subliniat acolo unde era cazul varii formule inedite. Rareori însă am scris despre oameni, despre acele caractere frumoase care înțeleg normalitatea în inversul „firescului” sub chipul căruia contemporaneitatea se cosmetizează. Da, rareori mi-a fost dat să mărturisesc pe deplin o asemenea bucurie! Numele Danielei Șontică face parte din această restrânsă galerie a interioarelor validate. În ceea ce o privește, activitatea complexă pe care o desfășoară e un tot unitar iar fețele cuvintelor rostite de-a lungul unor paliere doar aparent diferite recompun aproape exclusiv dialogic aceeași țintă asumată dintru început.

Daniela Șontică este licențiată a Facultății de Filosofie și Jurnalism din cadrul Universității „Spiru Haret” București, absolventă a cursurilor de grafică-pictură ale Școlii Populare de Artă din Buzău. Debutul literar are loc în noiembrie 1989, în paginile „Convorbirilor literare”. Publică de-a lungul timpului versuri și publicistică literară în reviste precum „România literară”, „Ateneu”, „Tiuk!”, „Luceafărul”, „Cafeneaua literară”, „Lumina literară și artistică”, „Oglinda literară”, „Fereastra”, „Spații culturale” ș.a.m.d. Activitatea sa este apreciată cu varii distincții și premii, dintre care voi aminti doar Premiul Special la Concursul național de Poezie „Vasile Voiculescu” – 1993, Premiul I la concursul național „Ion Vinea” – 1995, Premiul pentru poezie al revistei „Luceafărul” – 2006, Premiul special pentru poezie la Concursul Național „Vasile Voiculescu” pentru volumul „Iubita cu nume de profet” – 2014, Premiul pentru poezie al Colocviilor „George Coșbuc” Bistrița – 2014, Diploma omagială „Sfântul Ioan Gură de Aur” din partea Patriarhului României pentru promovarea culturii creștine – 2015. La rândul lor, cărțile publicate au fost bine primite de critica literară: „Arlechini într-o pădure sălbatică”-Ed. „Vinea”, „Uitați-vă prin mine”-Ed. „Brumar”, „Însemnări din pridvor”-Ed. „Trinitas”, „Iubita cu nume de profet”-Ed. „Tracus Arte”, „Privileges de femme de lune”-Ed. „Vinea”. Cu o activitate îndelungată în presa scrisă (încă din 1993 la ziarele „Muntenia” și „Informația Buzăului”, apoi în presa centrală la revistele „Privirea”, „Casa lux”, „Casa de vacanță”, ulterior la „Jurnalul Național”), anul 2010 o găsește în postura de redactor-șef al ziarului „Lumina”, cotidianul Patriarhiei Române. Totodată, în prezent este și redactor Radio „Trinitas”, unde realizează emisiunea săptămânală „Lumina cunoștinței”.

Ziarul „Lumina” are o importanță deosebită în spațiul cultural – duhovnicesc de azi. Acesta se instituie sub forma unei platforme ce găzduiește un dialog viabil între Biserică și laicat. Așa cum aprecia Pr.Nicolae Dascălu în prefața volumului „Însemnări din pridvor”, Daniela Șontică a găsit odată cu „Lumina” un „teren roditor pentru firea ei poetică și pentru preocuparea de a-și explica sieși și cititorilor ziarului aspecte privind viața religioasă din societatea de azi”. În fapt, aceste „însemnări din pridvor” devin norma unui crez. Forțând o comparație, mai ales prin acest volum, fie și sub o altă formă, semnatara articolelor ne reamintește de „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie”. Articolele însumate contează sub forma unui mic tratat-practic de pedagogie-ortodoxă, a cărui țintă finală pare a fi nevoia de restaurare a demnității unui întreg popor. Tabletele sunt scrise oarecum succint, urmând un fir logic: se identifică o anumită problemă, mai apoi ia contur o opinie personală a cărei valabilitate va fi argumentată ulterior. Toată această „demonstrație” are pe fundal cadrul învățămintelor Bisericii Ortodoxe. Și mai direct, cartea circumscrie încrederea într-o valorizare superioară a caracteristicilor ce compun o existență creștină. Un mare merit al Danielei Șontică este acela de a scrie din chiar mijlocul poporului, dând glas nedumeririlor acestuia, explicându-(ș)i scăpările. De câte ori nu au fost taxați zeflemitor pelerinii care se îmbulzesc? De câte ori nu s-a vorbit despre un „caracter paseist”? Dar despre distanța dintre formele de civilizație Est-Vest? Ei bine, autoarea articolelor face radiografia nemulțumirilor noastre dar nu rămâne în acest stadiu, ci le re-contextualizează, le dă sensuri noi, orientând vectorul către aspectele pozitive. Aparent, realitățile despre care scrie Daniela Șontică sunt simple dar crude – îmbulzeala cu prilejul pelerinajelor, viața statuilor în București, propaganda anticreștină promovată de trusturi media, problematica avortului etc. Constituindu-se într-o informație accesibilă și aproape obligatorie, textele-argument ale Danielei Șontică au o suplețe aparte, chiar și atunci când reproșează intelectualilor români că par să fi uitat prea repede de rezistența poporului prin credință în fața anilor petrecuți sub oroarea comunistă. Marele plus al prezentului este unul de factură organică – însăși libertatea credinței – gândită ca valoare supremă la care nu se poate renunța!

Formula directă în care sunt scrise articolele (unele trimițând către literatură – „Parfum de tuberoze”, „Crucile mari ale mătușii”, „Troițele copilăriei”), dar mai ales disponibilitatea pentru confesiune se leagă (poate cel mai bine!) de poemele din „Uitați-vă prin mine”. În ciuda unui titlu provocator, versurile autoarei continuă de această dată exclusiv în plan literar o poezie densă și senzuală, dar și o poezie a nuanțelor, ce poate fi citită aproape paradoxal apelând la instrumentele rațiunii.

Textul ce dă titlul volumului adună rămășițele unei arte poetice înspre a cărei recuperare tinde întreaga carte. Eul poetic provoacă o receptare de tip intertextual dar probează și disponibilitatea pentru un ludic grav, asumat ontologic. Existența-i se întâmplă și în datele unui donquijotism deloc latent, un fel de crez suprapus cu zbateri de esență tragică: „Miroase a tămâie / de la celălalt capăt al oaselor. // Cohorte de microorganisme pe stetoscop, / în pliurile cortinei, pe sternul îmblânzit. // Bumerangul privirii tale se întoarce în carnea / nedormită de săptămâni, / se face una cu mine, / mă împart în cuburi, / uitați-vă prin mine, sunt mozaic transparent, / astăzi dau spectacol caleidoscopic! // Lumea nu are culoarea sângelui dimineața? / Vor veni, ocelii lor supraveghează / ultima bucată de epidermă nearată. // Noaptea ne reușesc toate minunile, / înviem morții pe săturate, / dar în zori se răzvrătesc, pleacă în alte religii”. „Pentru născuți și nenăscuți” mărturisește spaime ancestrale, poezia fiind traversată de un vis-motiv ce nu poate fi întrerupt și care face loc lui Thanatos. Motivele volumului sunt diverse (îngerul, trecerea timpului, apocalipsa, călătoria, orașul-fantomă, zidul) și prezintă un soi de complexitate ce ține de întreaga arhitectură a volumului; chiar dacă această devoalare a sinelui e susținută prin metaforă și alegorie, înțelesurile profunde nu „consumă din energia” lectorului. Pericolul cel mare pare a fi înstrăinarea („Dicționar”, „Armaghedon”). „Piatra-mamă” ne vorbește despre asumarea corectă a vieții, fără promiscuități deșarte. Clar, urcușul vine din suferință: „Mereu vom trăi această fugă, / lăsând în urma noastră / somnul viitorului / desprins ca o petală / din piatra-mamă. / Căutându-ne pentru a-și potrivi ceasul după noi, / arta suferinței ne va imita bătăile inimii, / aplaudându-ne destinul / neștiind că numai saltul fără plasă / ne mai ține vii”. Sunt în volum și mici cochetării feminine (deloc gratuite!): „Mic dejun auster”, „Aer”. Înspre Zid, „Rugăciunea nouă” e chiar spaima ființării, însă dincolo de Zid – „Îmbrățișându-te / e ora exactă a fluxului sangvin, / sclipirea de diamante / răsplătind râvna alchimistului, / îndoiala pereților de nisip / năruiți odată cu întrebarea degetelor, / tăiș peste două clipe cu tine”. Dincolo de toate aceste aspecte, trebuie să avem ochi pentru tema fundamentală a volumului – iubirea ca singura șansă de a rezista dincolo de istorie, iubirea ca libertate supremă.

Străbate de-a lungul celor două cărți amintite aceeași sete de credință / de a descoperi, un atașament doar pentru ceea ce se află scris în resorturile cele mai adânci ale ființei umane. Daniela Șontică nu poartă nicio mască, „gândurile de interior” răsfrângându-se în activitatea sa publicistică, dar și în viața de zi cu zi, în grația sub semnul căreia muncește, zâmbește, prețuiește, înțelege. Iată un om frumos!

 

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s