Silvia Budescu – „Alma”

Am întâlnit scriitura Silviei Budescu cu ceva timp în urmă, mai exact cu prilejul volumului de proză scurtă „Nedumeriri”. În ciuda unor mici rezerve, printre alte reușite scoase atunci în evidență, apreciam un soi de echilibru între formă și conținut, o știință aproape înnăscută a scrisului care se leagă de spațiul lăuntric al aducerilor-aminte. Autoarea pare să admită în țesătura textelor un paradox ce se dovedește a fi viabil: un trecut aproape nedefinit ce cunoaște în prezent o dezvoltare vie, dar care va presupune la celălalt capăt al existenței o matrice arhetipală alcătuită din referințe răsturnate. Legătura indisolubilă dintre timp și individ dezvoltă o fatalitate care complică cotidianul, astfel încât personajul Silviei Budescu nu interesează aproape deloc prin acțiunile sale, ci acesta capătă contur odată cu asumarea (până la un punct!) consecințelor propriilor fapte / alegeri.

Ultimul volum – „Alma” – apărut în 2017 la Editura „Orizonturi” se apropie parcă și mai mult de caracteristicile romanului psihologic. Istoria cărții urmărește destinul unei „familii cu blazon”, concentrându-se în special pe dramele experiate de personajele feminine de-a lungul mai multor decade. Cât este, modernitatea viziunii vine din tehnicile specifice acestui tip de scriere. Mai întâi de toate, de la mamă la fiică și apoi la nepoată, pe linia unei „istorii” cu varii picanterii, Ana – Milena – Alma alcătuiesc un triptic decadent al non-eroului ce își complică impardonabil propria existență. Marea dramă a celor trei femei se leagă tocmai de imposibilitatea de a trăi cu voluptate sentimentul iubirii. Pe rând, cu ajutorul introspecției, fiecare din cele trei va admite că trăiește sub semnul unui adevărat blestem – „Mai târziu, vorbele acestea au semnat o sentință, de-ar fi știut, oare mai era atâta suferință în familia noastră? Cine știe a cui a fost vina? Dacă mă gândesc, nu o acuz pe mama, asta aș vrea să-i spun acum când scriu. Pentru ea scriu, pentru tot neamul meu venit și plecat cu sufletul într-o desagă purtată de o viață, povară a vinovăției. Care o fi fost vina, de ce ne credem vinovați de eșecul unui destin, ce amestec avem noi?” La rigoare, trebuie să admitem că romanul nu se încurcă deloc în noțiuni filosofice, nu e interesat „să dezbată”, de „libera alegere”, nu ține așadar să argumenteze în niciun fel comportamentele injuste ale celor trei. Singura ce pare să fi luptat cu ceva mai multă putere nu este personajul eponim, ci bunica acesteia, Ana – „Cât timp a trăit Ana, a fost copacul de care s-au sprijinit toți, nimeni nu avea voie să cedeze în fața greutăților fără luptă. «Numai lașii mor ca proștii, cei adevărați mor precum copacii în picioare». Îți era rușine să și mori când o auzeai vorbind așa. Era o femeie nu prea înaltă, tenul alb era luminat de părul negru, bogat ondulat, nasul ușor acvilin, gropițele din obraji și gura cu buzele un pic prea subțiri, îi dădea un aer de femeie mereu voioasă. Era mereu îmbrăcată cu grijă. Puținele haine pe care le avea le purta în așa fel, încât părea mereu elegantă, mereu alta. Se vedea de departe eleganța rafinată a celei care a trăit la Paris. Niciuna din urmașele ei, fiica și nepoata, nu i-au semănat. Nu s-au lăsat nici învățate, nu le-a plăcut, se pierdea pe zi ce trece eleganța străzilor bucureștene de altădată. Erau oameni noi, timpuri!” Însă nici Anei nu-i fu dat să iubească cu adevărat. Romanul închide în paginile sale poate cea mai importantă temă a întreg secolului XX – incapacitatea de a comunica, dublată de o teamă organică de a eșua. Dar Ana e singura care se zbate cu adevărat – trece prin vremuri grele, ajunge să ocupe un post de maistru pe o catedră de lucru manual la una din școlile de la periferia orașului, în timp ce soțul ei, fost colonel, ajunge aproape kafkian un biet vânzător la o agenție Loto. Iar toate acestea se întâmplă pentru a-și ajuta fiica, pe Milena, consimțind că poate „timpul anulează dureri” și aduce obișnuința. Dar tăvălugul își manifestă forța, întrucât Milena „a trăit retrasă, cu teama de a nu fi lovită. Complexul vinovăției indus de alții a determinat-o să stea retrasă de lumea celor de vârsta ei”. La rândul său avea să ajungă profesoară la o școală de la periferie, îl va cunoaște pe Șerban, iar viața-i se va desfășura pe mai departe sub semnul unei pseudo-agonii. Niciun cuplu al romanului nu este viabil. Abia spre sfârșit, Andrei, băiatul Almei, pare să aibă șansa să trăiască o iubire sinceră. Însă în economia cărții e prea târziu!

Trebuie să recunosc, prin personajele sale, prin atmosfera construită, Silvia Budescu îmi aduce aminte de notele naturaliste prezente în romanele lui George Călinescu. Dacă odată cu Otilia era conturată enigma feminității însăși (iată un „loc comun!”), aici, în „Alma”, asistăm la enigma decăderii mai multor generații. Lipsa iubirii implodează, sugrumă firescul. Relațiile sexuale generează frustrări, ele sunt mai degrabă niște greșeli pe care personajele nu au știința de a le gestiona. Drept dovadă, constatăm cum „Alma nu a trăit decât o durere fizică, habar nu avea cum ar fi trebuit să fie altfel, o măcina o stare imposibil de descris, departe de toate sentimentele adunate cu migala dorinței și speranței. Citise prin cărți frumoase scene de dragoste, a avut de câteva ori și vise erotice, dar ce i s-a întâmplat acum nu i-a adus decât disperare. Alma nu mai auzea vorba celui care a plecat, își auzea vorbele ei si-i venea rău, de unde le-a scos? Colinda prin întunericul gândurilor care plecau și iar veneau de niciunde și se duceau, lăsând urmă rece în sufletul ei pentru un timp neștiut. S-a așezat pe valiza închisă și a plâns cu atâta jale!” Iar Alma străbate coridoarele întregului volum, așa cum durerea Milenei se împrăștie în destinul celorlalți. Toate trei – Ana, Milena, Alma – sunt până la urmă perdante în fața iubirii. Atunci când sentimentul se înfiripă curat, acesta va fi cenzurat – din  orgoliu, din moft, până la  urmă din neputință. Iubesc himere, iubesc în contratimp, să dăm credit autoarei – iubesc fără șansă. Nici scrisul nu pare să aibă un rol terapeutic, în ciuda faptului că există un jurnal ce e purtat de la o femeie către cealaltă. Abia tânărul Andrei va înțelege, parte din drame, prin asumarea cuvântului scris. Există, desigur, și o mică sumă a evenimentelor (cartea ia la un moment dat chiar aspectul unei cărți detectivistice). Pe toate acestea însă, câte vor fi ele, le voi lăsa sub tăcere, pentru a nu strica bucuria cititorului.

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s