Când poezia mărturisește urcușul duhovnicesc

Misterul poeziei nu poate fi surprins pe de-a-ntregul în comentarii critice, însă acestea au datoria de a înlesni și eventual media „întâlnirea” în forma unei agape între autor și publicul său. Poezia presupune o mărturisire nemediată a metafizicului, e drum, e căutare a scopului ultim. În povârnișul acestui urcuș sufletul poate încerca diferite sentimente, adesea  contradictorii. T.S. Eliot era convins de faptul că „Poezia nu e o acumulare de emoții, ci o evadare de emoții”. Firește, discursul poetic este cel mai adesea neconvențional și tinde să scape din datele unei societăți ce nu îl creditează. Mai ales acum, în zilele cântate la megafon ale unui dorit post-adevăr, sinele conștient de propriile-i opțiuni va fi devenit o ultimă redută. De multe ori, sufocați de convenții, distrugând simplitatea sub o retorică prețioasă, intelectualul contemporan nu transmite ci mai degrabă își transmite viziunea egocentrică asupra unui univers de valori pe care singur le admiră. Am fost obișnuiți destulă vreme să aplicăm grile, să lipim etichete care din păcate uniformizează. În fața unor asemenea evidențe, poezia trebuie să însemne ruptură, să se întoarcă către valorile perene ale adevărului, binelui, frumosului. Într-un interviu publicat în paginile „Ateneului”, Înalpreasfinția Sa Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, atrăgea atenția asupra faptului că „adevărata revoluție și singura, de altfel, în plan ontologic uman este cea realizată de Logosul divin în Peștera Betleemului. Revelația betleemică a fost, de fapt, o revolutio, o schimbare de sens a înțelegerii axiologiei valorilor, o răsturnare a unui mod eronat de accepție a lumii. Mesia cel prezis de profeți este Adam cel Nou, după chipul și asemănarea căruia omul devine unsul lui Dumnezeu și pe care trebuie să-l urmăm purtându-ne crucea destinului îndumnezeirii noastre. Este o palingenesis, adică re-crearea omului ce are deschisă perspectiva învierii”.

O carte ce ține de excepție apare la începutul noului an bisericesc la Editura „Filocalia”, Roman – e vorba despre „Poeme – Meditații lirice la duminici și sărbători”. Arhiepiscopul Ioachim Giosanu ne oferă o serie de poeme – imnuri ce echivalează cu versificarea pericopelor evanghelice citite în cadrul liturgic și simbolic ortodox, dar și cu câteva poezii ocazionate de diverse momente trăite în contextul unei vieți pastorale asumate. O asemenea abordare a textelor prilejuite de mesajul biblic nu este deloc străină ortodoxiei noastre – ne aducem aminte de poezia religioasă a lui Neagoe Basarab, Antim Ivireanul, poate mai ales de „Psaltirea în versuri” a lui Dosoftei. Pe de altă parte, ce să mai spunem despre minunata poezie cuprinsă în „Cântarea cântărilor”? Cu deferență, îmi aduc aminte de versurile lui Radu Cârneci: „Iubirea-i axul cerurilor toate, / În mari nuntiri cu muzici peste poate, / Un semn al ei și lumi cu lumi se-adună, / Idei dansează, hăurile tună, / Stele-n ghirlande leagănă-se roate: / Iubirea-i axul cerurilor toate…”

Așadar, „Poemele” Arhiepiscopului Ioachim Giosanu acompaniază întreg anul liturgic, organizând materia poematică în câteva capitole distincte: „Creație – re-creație”, „Ontologia iubirii”, „Mireasa Logosului – Pelerini prin Tărâmul Cuvântului”, „Jertfă și Înviere – meditații la perioada Triodului și a Postului Mare”, „Meditații lirice la sărbătorile peste an”, „Alese din tolba poetului”. În ortodoxie, în gândirea patristică, principiile lumii (inclusiv cele de ordin moral) se supun legilor lui Dumnezeu, dar presupun mai ales o transfigurare la nivel ontologic.

Evident, destinatarul întregii creații este omul. Acesta rămâne singurul cu darul capacității de a raționa, de a-și gândi viața raportând-o la marile întrebări existențiale. De altfel, lumea a fost creată cu un singur scop, acela de Îndumnezeire a omului ce își afirmă existența în cadrul unui dialog continuu cu Divinul. Creația nu a fost completă până când Dumnezeu nu i-a dezvăluit omului sensul acesteia. Iar omul, având voință și rațiune, are datoria de a-i descoperi din aproape în aproape sensurile cele mai înalte. Pentru a-și păstra calea sa firească, pentru a se menține în sfera țintei finale, omul nu trebuie să fie stăpânit de patimi. Ei bine, „Meditațiile” Înaltpreasfinției Ioachim Băcăuanul implică, dacă vreți, și un efect taumaturgic. De multe ori, în față avem chipul adamic, chipul celui aflat în rugăciune. Un poem precum „Nu vă-ngrijiți” amintește implicit de Psalmul 50: „Lumina lină va intra / Iluminând inima ta, / Să vezi tot slinul pus în ea. / Apoi, cu grijă-l vei spăla, / Cu lacrimi de metanoia. / Tenebrele vor dispărea, / Iar chipul tău va fi frumos / C-a lui Hristos”. In facto, supra-tema acestui volum rămâne Îndumnezeirea omului, revenirea sa de-a dreapta Tatălui, mărturisind bucuria iubirii Sfintei Treimi. „Lumina” devine un laitmotiv, ariile semantice pe care le deschide fiind multiple – focul este purificator pe de o parte, în timp ce alteori e străluminare a Chipului divin. Aceeași lumină amintește și de energiile necreate, cu imensă bucurie am întâlnit poemul dedicat Sfântului Serafim de Sarov. Iată cum, aproape miraculos, utilizând când și când cuvinte complementare (Paraclet / Duh Sfânt), comuniunea întru cele bineplăcute ale lui Dumnezeu echivalează cu dobândirea Duhului Sfânt. „Palingeneza” se leagă de Restaurarea Omului în termenii lui Dumitru Stăniloae, părinte atât de îndrăgit de autorul „Poemelor” de față: „Dumnezeu creează lumea și apoi o guvernează. / Tot prin El se înnoiește și tot El o re-creează, / Iar când răul o lovește în războiul nevăzut, / Tot El o restaurează, prin harul Duhului Sfânt. // Când Iisus veni în lume, s-a produs palingeneză. / El n-a făcut alte gesturi decât cele din Geneză. / A murit ca să învie omul pe care-I iubea…” Luând aminte de grija „războiului nevăzut” (Sfântul Nicodim Aghioritul), omul contemporan este invitat să întrevadă în „De la Înviere, prin Înălțare, la Parusie” nu umanismul – așa cum a fost el circumscris de istoria culturii, ci umanitatea firească, acel om ce abia așteaptă să mărturisească în toate zilele anului (așa cum o făcea Sfântul Serafim de Sarov): „Hristos a înviat!”: „De credem cu tărie în Domnul-Iisus, / Să-l însoțim și astăzi, plinind tot ce ne-a spus. / El merge azi pe munte pentru-a Se înălța / Să guverneze veșnic peste făptura Sa. // Umanitatea noastră, ascunsă într-a Lui, / De azi este-n Treime, prin cea a Fiului. / În Dumnezeu-Treime, prin Fiul făcut Om, / Inima noastră bate-n ritm de metronom. // D-acum prin Înălțare și pân’ la Parusie, // Hristos veghează veșnic, / pe toți, cu bucurie, / Iar când tot Universul va fi transfigurat, / Cu Tatăl și cu Duhul, …un singur Împărat! / Hristos s-a înălțat!”

„Poemele” de față ne aduc aminte că tradiția patristică stă sub semnul unei reluări care nuanțează dar care niciodată nu repetă în aceeași formă. Așa cum Sfântul Simeon Noul Teolog, marele imnolog al creștinismului, afirma că însăși cunoașterea lui Dumnezeu are loc în cele ale sale, cartea în discuție nu admite nicio separare în raport cu Hristocentrismul.

Din punct de vedere lexical, textele pot surprinde uneori un autor nu tocmai familiarizat cu „neologismele” lumii ortodoxe: „Paraclet”, „Epectatic”, „Kenotic”, „Anastasis”, „Palingeneză”, „Perihoretic”, „Apocatastaza” etc. Totuși, eventuala dificultate este rezolvată chiar în cadrul textului pentru că din felul în care sunt dispuse, grație inter-textului bine gândit, mesajul „trece”, este înțeles. De aici, și un paradox al volumului de față: în mod voit, realitățile transfigurate sunt „prinse” în rimă clasică ce uneori poate să pară prea căutată, însă marea miză a cărții este aceea de a înlesni unui public cât mai larg realitățile înalte ale ortopraxiei. Cunoscător al vetrelor de sihăstrie, apreciind duhovnici precum Ilie Cleopa, care la rândul lor au versificat realități duhovnicești, P.S. Ioachim continuă o muncă din iubire, care îi face cinste iar pe noi, cei aflați sub pastorația sa, ne înalță. Trei poeme dedicate momentelor esențiale ale cinstirii Maicii Domnului figurează în „Meditații lirice la sărbătorile de peste an”; frumusețea acestora pur și simplu nu poate fi prinsă în cuvinte. Apoi, dintre poeziile aflate în „tolba autorului” se regăsesc texte dedicate lui Eminescu, P.S. Macarie, Episcopul Românilor Europei de Nord, Maicii Iosefina – stareța Mănăstirii Văratec, IPS Teofan – Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, Înaltpreasfințitului Calinic al Argeșului și Muscelului, Zilei Unirii, o cuvenită aducere-aminte a eroilor de la Oituz dar și o inedită „Urare” adresată poporului român la început de an nou (calendaristic).

PS Ioachim Băcăuanul nota pe coperta a patra a unui volum deja apărut – „Creștinismul abia începe”: „Am convingerea că, și de data aceasta, dacă viața în Hristos este trăită în dimensiunea ei sacră, teologică, liturgică, tradițională prin Biserică, în puterea Sfântului Duh, acest fapt va ajuta umanitatea să depășească și criza în care ne aflăm”. În adevăratul sens al cuvântului, poemele-meditații ne oferă o și mai directă cale spre ceea ce ar trebui să ne definească preocupările. Ne trăim și mărturisim pe mai departe credința, va trebui să ne asumăm un rol misionar: „De vreme ce noi, românii, acum, în mileniul trei, / Am plecat în tot pământul ca urmași ai lui Andrei, / Să purtăm facla-nvierii peste tot, în lung și-n lat, / Să vestim la toată lumea că Hristos a înviat!”

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s