„Tărâmul inocenților”, continuarea unui artefact

Fără nicio îndoială, nu este pentru prima dată când afirm că Emilian Marcu e un scriitor care și-a câștigat accesul într-un soi de Champions League a literelor. De altfel, sunt cunoscute abilitățile stilistice pe care le arată în specii literare diferite. În aceeași măsură, Emilian Marcu este poet, prozator, emite judecăți de valoare extrem de pertinente asupra altor producții literare; mai mult, ritmul aparițiilor în volum este unul susținut. Evident, la toate acestea ar trebui adăugate și sutele de articole, studii publicate în paginile celor mai prestigioase reviste de cultură. Dar nu spre un laudatio ne îndretăm…

Undeva spre finele lui 2014 realizam o cronică prilejuită de apariția romanului insolit – „Tobele mute”, Editura PIM. Deslușeam în paginile volumului o amplă metaforă dedicată ideii de libertate. Lumea personajelor echivala cu un spațiu auster, rece, gri, neconvențional, mai precis – formată din realitățile „neprietenoase” ale Siberiei. Era în fapt un dublu prizonierat, libertatea care lipsea cu adevărat fiind cea interioară. Realitatea cruntă era amăgită din timp în timp fie de sticlele de votcă, fie odată cu cei câțiva șoferi de camion a căror trecere prin sat se lega de carnalitatea unor relații exclusiv sexuale. Cartea putea fi citită și în cheia unui bestiar al comportamentelor deviante: aflam de principii peste care se trecea cu prea mare ușurință. Mai mult, ajuns către vârsta maturității, Ion Alnimănui, personaj emblematic, devenea singurul centru de interes pentru femeile comunității, grație generoasei „înzestrări” anatomice. Ion Alnimănui, copil al lagărului, era printre cei puțini ce nu aveau amintiri, pentru care totul se desfășura în prezent, fiind astfel scutit de nostalgiile unui trecut imposibil de recuperat.

Acum, prezentul ne oferă o surpriză plăcută: „Tărâmul inocenților”, noul roman semnat de Emilian Marcu, continuă imaginarul „Tobelor mute”, chiar dacă, de această dată, autorul pare să își propună în chip evident un excurs către o libertate cu totul asumată metafizic – altfel spus, asistăm la o „deschidere” a „tonurilor gri”, e nouă etapă. Mai mult, odată cu „Tărâmul inocenților”, romanul devine parte a intertextului, perspectivele de lectură înmulțindu-se în progresie geometrică. Marea temă aflată în dezbatere este așadar, pe mai departe, aceea a Libertății. De notat este cum interesul naratorului-delegat nu cade nici acum pe eveniment, ci își utilizează pe deplin funcția de regie: el introduce în scenă personajul individualizat nu comportamental, ci într-o manieră împrumutată cumva din tehnicile cinematografice. Dacă în „Tobele mute” personajele (locuitorii unui tărâm al umbrelor) erau parcă convocate în fața cititorului pentru a-și auto-declara vinovăția, în paginile prezentului volum acestea par că au început să își înțeleagă soarta și chiar să își reamintească / să își (auto)crediteze zorii unei lumi. Totuși, pe mai departe, crezul într-un destin cu totul fericit rămâne (încă) în sfera unei utopii, realitățile războiului sau ale „Maicii Rusii” rămânând în fapt niște repere coercitive.

Așijderea unui homo narrator autentic, Emilian Marcu le încredințează (fie și parțial!) personajelor sale principii alchimic-ontologice: „Pe lângă urechile lui alunecă o poveste spusă de unul dintre soldați în nopțile cât stăteau în șanțuri, iarna, înghețați bocnă. Să nu adoarmă și să-i cuprindă în brațele ei moartea, câte unul povestea ceva sau inventa o poveste din satul lui, pe care să le-o spună lor, așa cum făcu și Serghei Ivanovici Kuzmanov, pe care toți îl porecliseră, mai în glumă, mai în serios, Călugărul”. Cumva, pe bună dreptate, în anumite „rațiuni”, personajele solitare ale autorului sunt niște fantoșe dostoievskiene, zbătându-se mai mereu între vinovăție și despătimire, realitate și temeri imposibil de strunit. Iar povestea nu încetează niciodată, reprimind în paginile ei personaje-arhetip. Poate la poli opuși – ce însă se intercondiționează – se află chiar Ermolai Vasilievici Pehterev și Musafirul. Deși mimează că este purtătorul unei biografii, primul descinde mai degrabă din „nebunii întru Hristos” ai Rusiei pravoslavnice, bucurându-se de propria-i însingurare. Celălalt, devine punctul unghiular al unei alegorii: „Musafirul lăsase impresia că se furișează printre aceste umbre, mereu mișcătoare, dar, mereu indiferente, chiar și la prezența lui. Mirosea a fulger tomnatic venit pe furiș de undeva din pădurea întunecată, de unde abia că sosise, sprijinit în cârja sa patriarhală, cu măciulia mare, frumos încrustată. Părea că lumina fulgerului îi toarnă în oase putere, iar pe frunte i se prelinge râulețul unui gând, abia schițat, ca un rând șerpuitor, din cartea sfântă pe care o tot urmărea acolo, odihnindu-se, în palmele de piatră ale statuii”.

Pe un alt culoar, în urma unei banale întâmplări, părăsindu-și fără voie satul pentru timp îndelungat, Sașa Ilici este unul dintre cei care ar putea să cunoască „Tărâmul inocenților” – „Nimeni, din lumea cealaltă, după cum avea să afle el mai târziu: că vine din lumea cealaltă, nu se arătă și nici nu se lăsa văzut până acum pe aici. Nu putea înțelege cum ajunsese tocmai el să le strice ordinea și liniștea atât de greu așezate pe aceste locuri, să le schimbe rosturile statornicite de atâta amar de vreme, aici în tărâmul inocenților”. Dar orice tărâm își are tainele sale: „Chilia părea prinsă în niște chingi groase de oțel, așa de bine era ancorată în bătaia vântului. Interiorul, întunecat, de cărbune, pierdut în măruntaiele pământului, adăpostea, într-un capăt al său, dar asta avea să afle Sașa Ilici mult mai târziu, cimitirul. Pietrele tombale pe care abia de se mai puteau descifra numele vechilor locuitori ai acestui tărâm, poate chiar primii care poposiră aici, nume scrise într-o limbă pe care numai el și alți câțiva călugări o  mai cunoșteau, abia se putea zări. Călugării morți cu mult înainte de poposirea lui aici, stăteau rezemați de alte umbre, pe care doar ei le știau și le țineau în viață”.

Emilian Marcu are deopotrivă și vocația unui miniaturist dar și capacitatea da a-și ancora viabil arhitectura întregului roman. Pe de altă parte, există – după cum s-a întrevăzut! – disponibilitatea unei proze poematice: „Simțeau cu toatele, chiar dacă nu vorbeau despre asta, că Sașa Ilici se află într-o grea încercare și ele rămân singure în bătaia vântului, ca și cum ar fi niște frunze pe care vijelia le sălta la cer. Încercau să se prindă de baierele cerului și ale speranței, sperând că vor primi un semn, cât de mic din afundul pădurii. Legănatul calm al mestecenilor le lua gândurile și îl plimbau spre înaltul cerului, iar ele, prinse în acea legănare, visau la îmbrățișările iubiților lor dinainte de a pleca pe front”. Nastasia Vavilov, comandir-șef al satului, trece în plan secund – la fel se întâmplă și cu celelalte personaje ale „Tobelor mute”. Revin, dacă în primul roman „drumul” personajelor amintește de „Castelul” lui Kafka, de această dată se întrevede o cale – a se vedea accentul pus pe „minune” (strămutarea la cele veșnice a lui Kutâsaiev Alibec, credința călugărului Chiparissa că își trăiește credința exclusiv cu inima etc.) De-a lungul paginilor se desfășoară o mistică de sorginte orientală, chiar dacă deformată voit, în chip uneori eretic, implodează: „Credința în tine, în existența ta, este superioară adevărului”, „Cine este pretutindeni, nicăieri nu se află”. Însă toate acestea mărturisesc de fapt căutarea, recuperarea Chipului. Deși anevoios și cu ezitări, e o lume care se trezește: „Clopotele dau timpului o măsură liturgică, umplându-l de rost. Tragerea clopotelor face pe om să iasă din rânduiala cotidiană, într-o realitate mai presus de aceea care cade sub simțuri”.

În „Tărâmul inocenților” desfășurarea evenimentelor nu mai echivalează cu un datum în raport cu statutul personajelor, ceea că mă face să consider că nici moftul hâd al Istoriei nu mai are puterea de a genera haos. Emilian Marcu pare să ne transmită că libertatea conștiinței, puterea imaginației, credința compun dimpreună un parcurs ce trebuie asumat cu toate riscurile.

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s