„Octav”, o bijuterie în afara postadevărului

Dincolo de o falsă modestie, am intuit că „Octav” va întruchipa altceva, va ocupa un cu totul alt culoar în cinematografia românească, văduvită în perioada postdecembristă de producții care să mizeze pe sensibilitate. Acesta este filmul care a găsit un echilibru viabil între valorile clasice, general umane, și posibilitățile tehnice contemporane ce au ridicat spre superlativ miza estetică. Un tot unitar care și-a întâlnit imediat publicul, oferindu-i acestuia multiple posibilități de interpretare. Scenariștii nu au fost interesați de a devoala înțelesurile de profunzime până la ultima consecință, ci de a oferi însăși tăcerii un rol paradoxal dinamic. Pentru că da, este un discurs despre interioarele ființei umane, aflată într-o căutare nedisimulată în raport cu experiențele avute și, la început, doar în parte conștientizate.

După cum sper că am lăsat să se înțeleagă, filmul va putea fi re-interpretat din perspective mai mult sau mai puțin conexe pe care deocamdată doar le voi enumera: psihanaliză, „poetică discursivă”, polimorfisme arhetipale – mitocritică, religie, antropologie-imagologie. Intrând realmente în subiect, aflăm că întors în țară după ani buni de nedorită înstrăinare, Octav reintră în posesia casei rechiziționate de autoritățile comuniste. În afara unor secvențe ce joacă rol de ramă (scena completului de judecată), filmul începe efectiv prin metafora generoasă a întoarcerii Acasă. Liniile ferate curg prin fața ochilor lui Octav, în sens invers, stabilind dintru început că drumul va fi parcurs dinspre exterior către interior. Ajuns în gară, Octav se va reîntâlni cu prietenul din copilărie, Spiridon. Chiar de la primele replici, va apărea un laitmotiv cu valențe arhetipale – cei doi vorbesc despre „stejarul cel bătrân” care… s-a dus, în ciuda faptului că „Era mai tânăr ca noi doi!” Răspunsul nu este neapărat doar al lui Spiridon, ci ar fi putut fi rostit de oricare dintre cei doi („A murit de singurătate”), întrucât ambele personaje au rămas pradă amintirilor, pierzând oameni dragi, poate chiar speranțe. Ampla metaforă a arborelui își găsește puncte de referință de-a lungul întregii pelicule: adevărată axă a lumii, magnolia din proximitatea casei acompaniază destinul actanților. Să nu uităm, copacul rămâne un  intermediar între pământul în care își înfinge rădăcinile și bolta cerească pe care tinde să o atingă. Gândul m-a purtat pentru o clipă către scena de final a „Sacrificiului” lui Tarkovski (ultimul său film turnat în Suedia). Altfel, magnolia înflorită de la final conotă cu ilustrarea perfectă a armoniei trinitare (Andrei Rubliov), variantă a Stejarului din Mamvri, locul unde potrivit Sfintei Scripturi, Sfânta Treime s-a arătat lui Avraam în chipul a trei tineri călători. În tot cazul,  dinspre o asumare ontologic-religioasă, există o analogie evidentă între arborele vieții și cruce – în iconografia creștină apare imaginea crucii cu frunze, în Biblie copacul putând presupune și o persoană evlavioasă care urmează să parcurgă un urcuș exclusiv duhovnicesc. Destinul lui Octav pare a fi prins într-o asemenea paradigmă. Fie-mi îngăduită paranteza, Marcel Iureș amintea într-o confesiune (ce vă stă la dispoziție pe YouTube!) de pilda cu mireasmă de Pateric a unui înțelept  care, întrebat unde este Dumnezeu, răspundea cu pace: „Am să îți spun unde este Dumnezeu, când ai să-mi arăți tu unde nu-i”.

„Casa regăsită” nu contează ca simplu topos, ci poate întruchipa și un suprapersonaj, alături de care Octav va reînfiripa un dialog întrerupt cu ani în urmă. Extrem de interesante volutele filmului, pendularea continuă între prezent și amintire, dar mai ales „străluminarea” ce mi-a amintit de picturile lui Mihai Sârbulescu. E un film ce transpune magistral pe ecran sinestezii aparținând unor modalități diferite de expresie. Întreaga Nostalgie generată de trăirile personajului vine evident din interpretarea de excepție a lui Marcel Iureș, însă și din muzica intrinsecă care răzbate spre în afară, grație virtuozității componistice a lui Vladimir Cozma. Meritele lui Serge Ioan Celibidachi, regizorul filmului, aproape că nu pot fi prinse în cuvinte. Aș puncta acum doar preferința pentru un Marcel Iureș / Octav care să reamintească de Maestrul Sergiu Celibidache. Surprinzătoare și profundă este și lecția de viață oferită de Tată – Copilului: „Dacă ție ți se pare că notă nu se mai aude, asta nu înseamnă că ea s-a stins. Ea odată cântată, rămâne acolo, în conștiința ta, ca un ecou. Și asta pentru totdeauna. Iar o piesă muzicală nu e doar o înșiruire de note. Nu, e ceva cu mult mai mult. O suprapunere a tuturor notelor cântate deodată, încă de la bun început. Dacă una dintre note se îneacă undeva în amintirea ta, piesa își pierde total echilibrul. Privește viața ca pe o bucată muzicală – fiecare eveniment e o notă iar amintirea lui rezonanța acelei note. Dacă înlături o amintire, oricât de dureroasă ar fi, îți vei pierde tot echilibrul”.

Un film dens, minunat, o adevărată bijuterie, o „Floare a darurilor” cinematografică despre care cineva, undeva declara: „Un film care merită revăzut pentru imaginile și pentru muzica lui, pentru arta actorilor, dar, mai ales, pentru ecoul pe care îl creează în fiecare suflet. Cine n-a dat uitării copilul din sufletul său, va simți povestea ca pe una personală”.

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s