Viorel Savin – „Implozia lui Melec”

Omul nu și-a împlinit încă drumul. Țintește pe mai departe către o restauratio / restitutio in integrum, o revenire Acasă, în spațiul acelei matrice aflată dincolo de un datum mai mult ori mai puțin firesc. După ce și-a consumat istoria, la „spartul postmodernității”, aflat sub continua mirare a celui conștient de faptul că suprema miză nu e „la vedere”, lipsit acum de puterea unor repere moral-tămăduitoare, mai are încă nostalgia primară, se mai luptă cu propriul sine în amintirea tripticului clasic adevăr – frumos – bine. Acesta, omul aflat în luptă, poate echivala cu propria noastră oglindire întrucât da, noi, suntem parcă dintotdeauna prinși în veșnicul spectacol al alegerilor – pe toate canalele se fac / desfac / refac alianțe politice dintre cele mai spectaculoase, atacurile nu țin cont de chiverniseli morale cuvenite iar armele sunt dintre cele mai diverse, fiind întrebuințate cu o dexteritate „proverbial balcanică”. Ca de fiecare dată, se simte nevoia unui nou suflu, unii / alții vorbesc despre alternativă, în timp ce societatea în ansamblul ei pare să joace feste istoriei (a câta oară?) și să-i pregătească în chip fatal Surpriza. „Instituțiile statului” se află în continuă ofensivă, dând impresia că promiscuitatea prezentului își conjugă existența sub semnul unui ultimatum. Am de câteva zile imaginea aceasta a unui joc video neinspirat, unde, o voi afirma repetitiv, next level nu implică verticala ci e doar o multiplicare la nesfârșit a acelorași acțiuni sortate din start eșecului. Dar lupta celor tari trebuie să continue, aproape sacrificial, demontând paradoxurile unui labirint monstruos, ale cărui coridoare vor să înghită orice speranță.

Viorel Savin, prin „Implozia lui Melec” – aflat în 2017 la ediția definitivă (Ed. „Princeps Multimedia”), face dovada unui asemenea caracter puternic care, implicit, așază în gura personajelor întrebări și răspunsuri asumate ontologic. S-a spus (nu o dată!) despre „Implozia lui Melec” că ține de categoria unui „fals tratat” pentru salvarea din iad. Într-adevăr, cumva alchimic, această poveste a învingătorului închis, un Iona contemporan, își înfiripă înțelesurile de-a lungul unui labirint în care urâtul și grotescul întâlnesc un ludic aparte, încă purtând însemnele Căderii. Orașul-furnicar în care se zbate Melec propune imagini șocante care dau o altă înțelegere ideii de tragedie. Am lăsat să se înțeleagă, volumul de față nu e doar despre urcușul lui Melec, ci devine (intertextual) posibila Epopee a Dincolo-existenței. Cele 23 de Cânturi, acompaniate de Addendă și Dicționar se nasc până la urmă dintr-un soi de anarhie interioară, binevenită însă în economia „poveștii”. Așa cum stă bine oricărui scriitor ce își asumă rolul de corifeu (corifeul rostind chiar în paginile cărții adevăruri de nezdruncinat, precum în tragedia antică – „lumea vorbește cu tine doar când / se comemorează / moartea poetului tău / ori atunci / când vomită Siretul peste satul Schineni / sau când / cutuma încălcând / vreo lichea punctiformă șuntează / lichele importante la vârf!”), devine sub această lirică a măștilor derutante conștient de faptul că salvarea apare odată cu scrisul: „Trebuie continuu să scriu. Pentru a rămâne în picioare. Trebuie să scriu!…” Această poveste în poveste, tehnică renascentistă, aduce față în față personaje și tărâmuri: Melec și Celem, Cretinozauria și Faran (poate o sugestie pentru Fanar).

Motivul pactului cu diavolul pare să fie ascuns în statutul-decăzut al îngerului ce comite dintru început greșeala – ajunge să înlocuiască existența unui profesor universitar cu aceea a unui trăitor din schivnicia Sfântului Munte Athos. Coordonatele spațio-temporale rămân metaforice întru totul, chiar dacă, când și când, Faranul pare să nu întruchipeze altceva decât provincia cotidiană: „oraș provincial cenușiu și perfect imbecil – / toate defectele cu sclipici ale lumii / și ca o pasăre proastă / fericită că scurmă în bălegar te lauzi / cu viciile tale scârbavnice la colțuri de străzi / prin birouri de firme / prin cluburi / la baluri / în conferințe de presă / pe stadioane / pe centură / prin familii așa-zis onorabile și pe la Prefectură…” În această atmosferă în contra se naște dorința de confesiune, mărturisire la persoana întâi ce expune nemijlocit și câteva din „provocările” cele mai intime – avem astfel câteva din coordonatele statutului moral al lui Melec, precum generozitatea (cumva histrionică!) și cinstea: „De când mă știu mi-a plăcut să dăruiesc. Bine, da: poate că de fiecare dată am dăruit ceea ce am dăruit, dintr-un anume fel de egoism. Sau, de ce nu?, din pricină că nu pot gusta bucuria cu adevărat decât împreună cu altul, care trebuie să vadă că o provoc”; „V.H. și-a prevenit acoliții, definindu-mă genial: Feriți-vă de Melec, fiindcă escrocul acesta… chiar este cinstit!” O asemenea atitudine – cinstită are capacitatea de a vedea Revoluția decembristă aureolată autoironic și condamnă falsa democrație: „Poporul urăște dictatura pentru că ea este organizată ecleziastic (sistemul este mai important decât individul!), iar Statul democrat este susținut orbește de către populație tocmai pentru că democrația se edifică prin dez(organizare) mafiotă! – Cât de ciudat?… De fapt, ce este mai drept (de preferat / de acceptat)? Setul de reguli impuse indivizilor, de către Sistem, în numele egalității tuturor în fața legii, sau mii de reguli în permanentă schimbare,  impuse acelorași indivizi în numele libertății tuturor?” (discursul mi-a adus aminte întrucâtva de „Trilogia utopică” a lui Doru Kalmuski). Melec, precum Contemporanul, pare să nu îl  mai cunoască pe Dumnezeu și se încredințează nihilismului marca Cioran: „iată: / Divinitatea a fost arestată / chiar aici / în Faran […] prima regulă a supraviețuirii? agresiunea. / simpatia? / șpagă înșelătoare.” În „frazare”, în elementele prozodice, uneori parcă simțim și influențele altor poeți (de văzut gradația unui fragment ce amintește de emirul lui Macedonski!) Repet, faptul că acest roman în versuri poartă și alte adieri stilistice ori semantice, apropiindu-se când și când de nume consacrate, nu știrbește cu nimic din meritele autorului. Tocmai aici se înfiripă intertextul, în timp ce Viorel Savin, din postura unui Deus (auto)controversat, își așază scriitura în forme livrești postmoderne, ce combină eroi-comicul cu tragicul și grotescul. Poezia devine pentru puțin timp parte a străzii: „pistoanele sorb / vibrând de plăcere / benzina / taxiul cel galben / lunecă electric prin aerul  uscat îi / flutură lui Melec / chica netunsă / o biciclistă / doldora de moi emisfere / se aruncă / la pieptul agentului gras / și albastru de lângă borcan – / motorul sătul / dă mulțumit / gaze în vânt”. Pe de altă parte, confesiunea poate surprinde la fel de plăcut, odată cu volutele suave generate de sentimentul erotic: „diafragma-i sub stern / răcoros golită de sânge / privirea / la presiune extremă în spatele pleoapei închise / îi armează globul ocular / în vid căutând-o / apa în baie cântă / întruchiparea Simonei / rotunjimile-i toate întâlnite-n cădere – / la înălțimi felurite / simfonii felurite / de sunete tari / de sunete moi / apa laudă / trupul viu al femeii / foșnet / de ploaie ricoșându-i pe umeri / împânzindu-i-se / pe sub / bărbie / pe gât / alergând / de sub sâni / în grabă / să-i prindă pulpele / ușor desfăcute…!”

Ultimele două părți ale romanului-poem par a se intercondiționa. Între registre, omul își continuă căutarea: ici-colo, tonul e solzos, ridică glasul către adevăratul Creator, atât în „Carnetul albastru”, cât și în „Manuscrisul de la Valman” – ambele fiind file din Jurnalul lui Melec. Dinspre Sfânta Tradiție „an de an tot mai sus urcă pământul / în oasele mele – / strămoșii vor / să vadă / ce se întâmplă cu marginile lumii. // sunt împăcat: / doar m-au făcut / ca să aibă / după Marea Plecare / prin cine să se înalțe / deasupra ierbii… / deasupra copacilor… / deasupra norilor!” se naște biblica „…Melec este un proroc – / proorocii nu au decât amintiri. / vatra li se află / mereu / în altă parte / oricât ar fi de nedrept / ei / aparțin timpurilor. / timpul lor / nefiind avertizat / singura șansă de-a exista / le e jertfa! […] «îmi sunt suficient / și totuși / în singurătatea-mi / am nevoie de Tine!»” („Cântul IX”) Dar cât de plină de viață e tocmai această zbatere între ciclul „poemelor-sâmbur” („fructul / adevărat / moare / încolțind” sau „cu pământul / ce urcă în el / crește / mărul”) și „Strigăte”: „iată: vă întorc spatele. / trageți! / și ca să fiți siguri / că ați scăpat definitiv / incinerați-mă! // mă voi numi cenușă / și voi fi / tăcut”.

Viorel Savin reușește încă o epopee multistratificată în literatura română, continuându-l fie pe Ion Budai Deleanu, fie pe Mircea Cărtărescu. Invitația către lectură devine implicită, mai rețin acum doar merituoasa apreciere a Ancăi Măgurean: „Cuvântul este reinventat, iar realitatea se sustrage regulilor normalității, astfel încât insolitul devine noua stare de fapt”.

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s