Nicolae Mihai – „Mireasa din sicriu”

Aș putea spune că îl cunosc pe Nicolae Mihai de-o viață! Un scriitor aparte, ale cărui versuri se împletesc dând glas unei sensibilități de sfârșit de secol XIX, însă re-formată, așezată parcă de-al naibii, paradoxal, în urma / contra experiențelor poetice la modă. Un om care deși „știe carte” preferă în primul rând să trăiască poezia, să o așeze într-o matcă specifică. Recunosc, versul său mi-a rămas de-a lungul timpului aproape de inimă, l-am apreciat utilizând cel puțin două „grile de lectură” diferite: prima, a criticului literar care i-a acompaniat volumele când și cum a putut, cu mai multă sau mai puțină pricepere; a doua, a prietenului-tovarăș (cât de înfierat e acest cuvânt!) – poate mai importantă decât cea dintâi! –, care se regăsește în repere-apropiate…

Aș fi putut spune că îl cunosc – până acum… când noul volum editat la „Ateneul Scriitorilor” m-a surprins (pozitiv) cu totul! Țin minte cum mai demult, stând de vorbă, am fost impresionat de o proză de mică întindere pe care mi-a citit-o „pe repede înainte”, ca și cum nu i-ar fi dat mare importanță. Totuși, am apreciat-o drept o pagină solidă, care prindea perfect amarul vieții. Apoi, am înțeles din revistele literare că Nicole Mihai nu și-a încheiat deloc socotelile cu genul epic! Nu mă așteptam însă la „Mireasa din sicriu” – titlul volumului ce adună opt proze scurte și care îi rescrie practic cartea de vizită. Nicolae Mihai deține toate mecanismele „bine-temperate” pentru a ajunge la o narațiune calitativă, situată în tiparele de temei ale literaturii noastre clasice. Afirm aceasta întrucât, odată cu lectura am avut impresia că secvențele narative poartă nostalgia și zbaterile unor Tolstoi / Cehov, cât și sobrietatea ori tragicul lui Slavici. De altfel, în prefață, Dan Perșa surprinde esențialul: „În sinteza interioară pe care Nicolae Mihai, ca om, reușește să și-o plămădească, intră râsul și plânsul, bucuria și tristețea, fericirea și tragedia. Dar o forță abisală, parcă, înlătură ce este frivol și atrage totul spre tragic”. Pentru un ochi neavizat, temele surprinse pot părea banale, acestea fiind preluate fără doar și poate din cotidian: „Fluturele negru” mărturisește cumva kafkian chinul unui bolnav aflat în „stadiu terminal”, care este asaltat de rudele „binevoitoare” ce sunt interesate doar de a perfecta testamentul; „…Și statuile pot lăcrima” mi-a adus aminte de rolurile fabuloase făcute de Mircea Diaconu și Gheorghe Dinică în „Filantropica”, un grotesc voit turnat în tușe groase din care voi translata: „Am observat că după plecarea bunului samaritean, cerșetorul nu a urlat, nu s-a bătut cu pumnii în cap, dar eu i-am auzit scrâșnetul măselelor, i-am zărit lacrima, cât bobul de mazăre, alunecându-i pe obraz, iar de acolo oprindu-se în barba nerasă de multe zile. Era lacrima celui disperat, bătut de soartă, umilit în condiția lui umană. Pentru prima oară, am înțeles spusele unui mare și bun înțelept: cum că, uneori, și statuile pot lăcrima”. Apoi, „Incendiul”, având în centru celebrul triunghi amoros, se apropie de un „western” de-a lungul căruia falsul erou nu se poate ridica deasupra unui datum (poate aduce aminte și de gelozia dusă la extrem a personajelor camilpetresciene). „Groapa țiganilor” e mai degrabă o farsă tragică, nefiind totuși „piesa de rezistență” a volumului. „Mireasa din sicriu” se joacă inteligent cu motivele visului și oglinzii, premonițiile sumbre anticipând un final pseudo neo-romantic, întrucât povestea unei iubiri totale sucombă în capriciile unei existențe „corodate”. „În trenul de Giurgiu” și „O traistă cu pietre” se apropie de factura schiței, autorul prinzând încă o dată (căci era nevoie în economia volumului!) registre diferite. Registrul argotic, fragment: „Dacă mă vezi mic și urât, crezi că sunt și prost? Îs din garda veche, omule. Ia încearcă matale și dă la moșu ceva parai, moluște de cele verzi. Ho, ce te holbezi în halul  ista la mine. N-ai auzit de dolari ce te scot din sărăcie și din… ițari? Dai la mine din ăștia, iar moșu îți dă matale aur din cel barosan, cocoșei de-ți iau ochii și sufletul. Îs omu matale, ce mai”. Știți cum se întâmplă adesea: atașamentul față de ceva ori cineva nu poate fi prins în cuvinte – de el te bucuri pur și simplu! Poate nu îl voi supăra, pescar cu state vechi, autorul pare că ține morțiș să includă în volum și „snoava” din „O partidă la pescuit”, ultima proză a cărții. Din păcate, aceasta nu are nimic din greutatea celorlalte șapte, chiar dacă poate, cine știe, ar fi trebuit să inducă speranța pentru o lume mai puțin crispată, un outro săgalnic.

Totuși, în întregul său, „Mireasa din sicriu” echivalează cu o izbândă – secvențele au timing-ul potrivit, logica discursului e impecabilă, dialogul are aceeași funcție de a dramatiza aparentul firesc până spre implozie. Personajele povestirilor ar putea fi foarte bine psihanalizate, în textură fiind subliminal închise arhetipuri. Lumea acestui volum rămâne „încărnată”, fără intuiția unui Deus al cărui chip să fie prins în linia orizontului. O întrebare pentru viitor ar fi cât de îndepărtată e proza lui Nicolae Mihai în raport cu sunetele „Clopotelor exilului”?

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s