Interviu-eveniment / Cristina Timariu, etnograf: „Era mândrie mare ca ia să poarte tricolorul”

 

În decembrie, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău a găzduit vernisajul expoziției „Roata”, o necesară revenire la arhetipurile primare prezente în vatra satului. În cadrul acestui proiect, intervenția dumneavoastră a fost apreciată în chip deosebit. Ați redat prin cuvântul rostit ceva din farmecul unui timp stăpânit de reale valori. Ia românească este, firește, parte a acestei moșteniri. Cum vedeți această legătură, aproape tainică, a țaranului de altădată cu hainele pe care le prețuia în chip deosebit?

Mulțumesc pentru aprecieri! Povestesc cu drag ori de câte ori am ocazia, aceste minunate istorii ale istoriei satului românesc, le povestesc cu emoția pe care mi-au transmis-o cei care mi-au întruchipat prin viu grai aceste crâmpeie de viață, mici zale din lanțul istoriei mari, o întreagă istorie individuală. Este fascinant să simți un strop din ceea ce au simțit acești oameni sau urmașii lor. Și da, românii au avut mereu o relație specială cu portul lor. Deși au spus mereu că „nu haina îl face pe om”, s-au identificat mereu după port și după elementele distinctive de pe acesta. S-au exprimat prin port, de era sărbătoare sau necaz, știau după cum erau megieșii îmbrăcați. Între român și cămeșa lui a fost mereu o relație specială, nu numai pentru că „e mai aproape cămașa de om  decât haina”, ci pentru că acea cămașă era legătura lui cu acasă, țesută și cusută de mâinile mamei sau ale iubitei, de mâna iubitoare a surorilor, împletită cu ruguăciunile  bunicelor și trudită cu iubire, o purtau românii pe sub tunică pe front, le dădea cămașa lor putere, apartenitatea locului, rădăcini. Femeile își arătau măiestria, priceperea si feminitatea, frumos a mai iubit poporul nostru haina strămoșească!

Am văzut la Complexul Muzeal o sugestivă „horă” a ielor. Iată, suntem în anul 2018, la 100 de ani de la Marea Unire. Cum se regăsește ia în identitarul românesc? Sunt, desigur, însemne specifice…

Hora, momentul acela de comuniune ludică și spirituală, întregul acela care unea comunitatea, astăzi i-am spune team building si cel mai probabil, ar costa mult organizarea. Pe atunci, din veșnicii parcă, hora era punctul de început, întâlnirea, regăsirea, un cumul de energii frumoase.  Identități și suflete adunate într-o împreună simțire, acolo se nășteau multe familii, familia nucleul societății. Hora, unitate în diversitate, atât de minunat. Firește, sunt însemne specifice pe fiecare cămașă, fiecare femeie ticluia un model doar al ei și alor ei, coarnele berbecului însemn al puterii si fertilității, zăluța semn al eternității și multe alte cusături dar, printre cele mai frumoase și mai curajoase semne, de departe un strigăt de luptă și de apărare a identității naționale, este cămașa care „poartă tricolorul”. Atunci când tricolorul a fost interzis în Ardeal, femeile și-au dus și ele lupta dreaptă, lupta nevorbită, lupta de păstrare a identității naționale, au transmis mai departe în familii, dragostea de neam și țară și au cusut ascuns prin florile și semnele din cămăși, puncte și mărgele colorate în albastru, galben și roșu. Era mândrie mare ca ia să poarte tricolorul, cred că acul le-a fost sabie acestor femei și au împuns în suflete generațiilor pe care le-au educat, această iubire de neam, curajul lor de a se exprima chiar fără Facebook sau #hashtag.

Fiecare ie prezentată în spațiul amintit purta cu sine o poveste fermecătoare. De binevoiți, vă rog sa ne încredințați și nouă o asemenea pagină de viață.

În vara lui ’44, Floarea Timariu avea 24 de ani, era căsătorită cu Grigore a lui Gheorghe a Titului din Pintec. Ea, Floarea, se trăgea de la Bicazul Ardelean, de peste deal de Pintec. Avea la vremea aceea 3 copii, Mărioara, Grigoraș și Ileana, nou născută. Pe Grigoraș avea să îl piardă în acel an dar Dumnezeu avea să-i dea încă 9 copii, au fost 12 de toți.         Frontul avansa puternic iar Pintecul era graniță a Imperiului. Jandarmii au început evacuarea populației în vederea refugierii. Floarea și-a lăsat cei doi copii mai mari sus, la Piciorul Tablii unde locuia cu socrii, și-a luat fetița neînțărcată încă și a dat fuga peste deal, la Bicaz, să-și anunțe părinții de plecarea în pribegie. Grigore, soțul ei, era plecat pe front, rămăsese singură, cu socrii și copiii, știa că ai ei sunt îngrijorați și-a dat fuga să-i liniștească. Era un drum prin munte de 4 ore între Pintec și satul ei de obârșie. Trebuie să fi fost un drum anevoios și greoi, își schimba copilul la umbra brazilor, alăpta, căra odorul și cu siguranță, un bagaj cu schimburi pentru copil și merinde, câte mai găsise. Ajunsă la casa părintească, a dat buzna să-și îmbrățișeze mama și să-și potolească jăratecul din suflet la pieptul ei. Dar, mama și cei dragi nu mai erau, fuseseră evacuați iar casa, ocupată de armata eliberatoare. Povestea Floarea că a văzut cum pe lada de zestre a mamei stătea soția unui soldat rus (așa și-a imaginat ea, că ar fi soția unuia dintre soldații din casă), spunea că i s-a sfârșiat inima văzând toate lucrurile mamei sub bocancii soldaților. În disperarea ce a cuprins-o, a luat fața de masă țesută de mama ei, era pusă pe una din mese, a ridicat-o pe femeia de pe ladă și a scos tot ce a apucat în grabă din lădoi, avea nevoie de pelinci curate pentru copil, înțelesese că nu poate înnopta acolo, știa că trebuie să străbată iar munții să ajungă la ceilalți copii. Povestea Floarea Timariu că nimeni n-a zis nimic când a năvălit, preț de un minut sau două, în casa părintească, i-au privit surprinși tulburarea și i-au dat pace. Drumul de întoarcere a mistuit-o atât fizic cât și sufletește, se gândea dacă avea să-i mai vadă pe ai ei și cum îi va găsi pe copii lăsați în Pintec. În starea ei, nu a mai ocolit tranșeele pe cărările știute și a fost prinsă de soldații Imperiului. A fost somată și amenințată să se întoarcă. Dar, unde? Unde avea ea să plece fără ceilalți prunci? Femeie puternică, cu focul unei mame despărțite de copiii ei, Floarea reușește să se facă înțeleasă, știa câteva cuvinte în limba soldaților iar aceștia învățaseră și ei câteva cuvinte romanești. Un soldat, i-a luat fetița și a ținut-o în tranșee până când mama a trecut undeva mai pe la deal, unde se putea trece fără pericol. Și-a luat copila și-a fugit spre bordeiul socrului, a văzut din depărtare, carul cu boi încărcat de Gheorghe a lui Titu Timariu cu ce putuse lua din casă pentru pribegia ce-i aștepta. Când a ajuns ea, jandarmii îl somau pe socrul ei să plece, acesta se ruga pentru înțelegere, își aștepta nora, mama nepoțeilor aflați cu el. Au plecat în refugiere, s-au întors acasă când timpurile s-au mai limpezit. Din lada de zestre a mamei, Floarea, a luat la repezeală ce a apucat, câteva pânze, țesături și ia din imagini, o ie simplă, cu pânză țesută în casă și cusută de mama Floarei Timariu, o ie cu o mie de lacrimi, o ie amintire a zbuciumului unei femei tinere, mamă, fiică și soție, purtând toate durerile și îngrijorările ei dar și grija pentru zestrea părintească. Astăzi, Floarea nu mai este, au rămas în urma ei 10 copii (din 12 născuți ) peste 40 de nepoți, mulți strănepoți și tot ceea ce a țesut și a cusut cu drag o viață întreagă.

Într-un ținut oarecum ostil, mai precis în Tulgheș, ați pus în practică un concept interesant ce poartă numele Ia AcademIA.  Cum ați ajuns să luați o asemenea decizie? Punctați, vă rog, câteva etape importante ale acestui demers.

Of, un of mare pentru mulți! „Ținut ostil”, este și nu este așa. Eu am renunțat să mai privesc lucrurile așa, am considerat mult timp că noi, românii din Harghita, suntem niște victime într-un ținut ostil, am realizat însă faptul că suntem ceea ce considerăm că suntem. Așa a luat naștere acest proiect. În fapt, noi suntem aici acasă, avem cultură românească, avem valori, avem tradiții și ceea ce este mai important, avem istorie. Așadar, am ales să ignor „ostilitățile” și să mă comport românește. Dacă facem fiecare puțin câte puțin, în bucățica nostră, dacă renunțăm la a ne plânge și a aștepta ca alții – din nu știu ce forumuri sau conduceri – să facă ceva pentru noi, vom merge înainte. Nimic nu-i oprește pe români să fie români, istoria ne-o dovedește, noi alegem să murim ca nație, unii dintre noi.

IA AcademIA este un proiect care s-a născut din necesitate și indignare. Necesitatea de a păstra valorile românești și indignarea de a vedea cum ne sunt furate simbolurile naționale, căci despre furt vorbim când spunem că mari designeri internaționali au creat colectii vestimentare copiind cu fidelitate de 1 la 1 modelele hainei oltenești, a cojocului de Bihor sau a iei românești, fără a cita măcar sursa de inspirație. A fost acea campanie #GiveCredit demarată de comunitatea La Blouse Roumaine, ne-am alăturat ei și împreună cu Andreea Tănăsescu, inițiatoarea La Blouse Roumaine, am început această mișcare ce mai târziu, dar nu foarte târziu, s-a materializat în ceea ce este astăzi.

Sunt absolut convins că vă doriți ca Ia AcademIA să nu se situeze în sfera idealului, să nu se piardă printre legile economiei de piață. Cum veți rezista? Nu vreau să par pesimist, cum putem să îl conștientizăm totuși pe omul contemporan că artefactul manual trebuie să iasă câștigător în fața produsului de serie. Mă gândesc că munca oamenilor la mașina de cusut este întrucâtva comparabilă cu truda iconarului adevărat.

Da, greu să ieși din sfera idealului, greu tare. Încerc să nu îmi pierd însă speranța. I-am spus Academie pentru că aici, în lumea satului sunt adevărații academicieni ai iei, ai portului popular și ai meșteșugurilor. Am luat ia drept simbol deși, războiul de tesut a fost mereu un izvor de artă și tradiție textilă complexă. Nu este ușor iar pesimismul este mare, ori de câte ori am simțit ispita de a renunța, a apărut un semn care m-a făcut să merg înainte, orice piedică, și nu au fost puține, a fost un mare pas înainte. Așadar, astăzi la Tulgheș, femei care nu au mai țesut din tinerețe, și-au montat iar stativele, femeile cos deja ii la comandă, chiar săptămâna asta mi-am primit și eu propria cămeșă de Tulgheș pe care am comandat-o la o doamnă din sat, alte două femei s-au pornit să țeasă cămăși și poale. Cred că lucrurile s-au mișcat destul de rapid în condițiile în care suntem doar o mișcare a comunitații locale, o pasiune devenită faptă. Acum urmează să facem ca aceste minuni să fie cumpărate pentru că scopul și visul acestei mișcări este și acela de a face ca familiile din sate să trăiască din nou din meșteșuguri. Dacă merg Țesătoriile de familie, se va căuta lâna, se vor crește mai multe oi, se va dezvolta din nou Meșteșugul transformării lânii în fir de țesut și se vor dezvolta mai multe ramuri. Oamenii nu se vor îmbogăți din asta probabil, dar cu siguranță, vor duce un trai decent acasă, lângă copii, nu străini și pribegi prin lume. Un vis astăzi, o realitate mâine, împreună.

În continuarea poate a unei curiozități firești, ați putea să detaliați „drumul” iei? Ce materiale sunt necesare, de unde sunt acestea procurate pentru a asigura o calitate neîndoielnică. Pe de altă parte, mai cunoașteți oameni care încă dețin în gospădării unelte / utilaje specifice acestei activități?

Drumul iei, in primul rând a fost dorința, visul ei de a avea o ie, o cămeșă pentru el, o ie de mireasă pentru ea sau cine știe ce și pentru cine. Apoi a fost o plantă de in sau de bumbac, au fost degete ce-au tors și vise ce s-au plămădit în fire, s-a scris dorința în semne cusute cu rugăciuni și lacrimi poate de dor și de iubire, la lampă, lângă foc și sub streașina casei la o lumânare, un vis, o poveste cu a fost odată. Astăzi, fie cumperi materiale de la mercerie, fie vii la Tulgheș la tanti Ileana a lui Costică din Pintec și o rogi să-ți țeasă o teară de pânză fină de casă să-ți poți face ție și celor dragi, haine naționale să duci tradiția mai departe. Există încă unelte de prelucrare a inului, a cânepii și lânii, există și oameni care stiu procedeul, rămâne să existe o lege a cultivării cânepii, o mișcare de sustinere a crescătorilor de ovine și câteva fonduri alocate pregătirii profesionale pentru tinerii dornici sa învețe, și-ar fi și tineri dornici de-ar fi promovare și sustinere a acestei ramuri. Dar pentru asta lucrăm și încercăm.

Felicitându-vă pentru tot ceea ce întreprindeți, mulțumindu-vă pentru amabilitatea acordării acestui interviu, v-aș mai întreba la final cum arată Romania Mare a Cristinei Timariu?

Cum arată România mea Mare? România mea este o Voievodeasă îmbrăcată în ie de borangic, o ființă maiestuasă și bogată, o zeiță a iubirii de neam, o eroină ce înalță un drapel mare și falnic, o mamă ce-i strânge pe toți ai ei pe lângă masă, România mea Mare este mândră oriunde în lume că e Româncă, e respectată pentru că se respectă, este iubită pentru că se iubește, este sclipitoare pentru că are inteligență, este bogată pentru că are oameni demni și harnici, România mea Mare este așa cum vrem noi să fie, este așa cum o arătăm noi lumii, este așa cum ne simțim noi și ne va da ceea ce îi dăm noi ei, poate mai mult, pentru că e binecuvântă.

 

interviu realizat de Marius Manta

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s