Sânziana Mureșeanu – „Călătorii. Porțile din Obidos”

Undeva în urmă cu ceva ani, notam cu destulă convingere următoarele despre volumul „Viața nu e destul”: „Nu cred că Sânziana Mureșeanu este genul scriitorului care adoptă o mască atunci când scrie. Nu există de altfel în scrisul său niciun element care să indice o scindare clară între eul livresc și semnatara celor în discuție. Atelierul virtual despre care vorbim este locul unde se adună firele timpului individual, privit însă ca substanță de regenerare continuă. Am impresia că tonul ușor revoltat al autoarei ascunde o melancolie dozată cu finețe intelectual-afectivă. Ce mi-a plăcut la poezia Sânzianei Mureșeanu este tocmai această așezare a propriei înțelegeri în orizonturile devenirii. Este în bună măsură o poezie a pașilor regăsiți”. Cele scrise odinioară par a-și fi păstrat buna-măsură: dincolo de o vădită renunțare la acel „ton ușor revoltat”, poezia celei în cauză rămâne un excurs al propriei ființări.

Mi-a căzut de această dată în mână o carte-concept de o frumusețe deosebită, atât la nivelul formei – închizând în paginile-i ilustrații de o rară frumusețe -, cât și în profunzime, o carte de călătorii cu punct de plecare în realitate, însă dezvoltând multiple posibilități de înțelegere a ființei umane. „Călătorii. Porțile din Obidos” (Ed. „Avalon”, Cluj-Napoca, 2017) se instituie în punctul de intersecție al unor căutări în timp și dincolo, transculturale, altfel spus într-un liric vizionar ce încearcă să împace estul cu vestul, percepute ca moduri de a fi vădit complementare. Autoarea versurilor este deopotrivă fascinată și fascinantă prin dispoziția și priceperea de a construi tot acest edificiu „într-o mireasmă lusitană”. Porțile Obidosului, în număr de treizeci, sunt pe rând chei de înțelegere ale unor experiențe-limită. Rolul Sânzianei Mureșeanu amintește cumva de menirea Corului din tragediile antice, deși – așa cum am lăsat deja să se înțeleagă – cuvintele compun în subsidiar mai degrabă o nostalgie perpetuă. Cu neputință de explicat, traseul este parcurs dinspre și înspre mit. Nevoia de a contempla este inteligent drămuită, în timp ce secvențele lirice, câteodată, mimează un fir epic: sunt clipele de magie când nebunul nu își mai înțelege regele, când ducesa ori regina întoarce spatele propriului popor, când dervișul se apropie de liniaritatea precară a suprafețelor.

Primul text, voit „în afară”, e mai degrabă un prolog-dedicație, o „ramă” cu certe valențe explicative: „Fascinată de Obidos-ul portughez, ca de un alt Cabo da Roca, am luat o parte din acest topos cu mine, ca acum, iată, s-o pot întoarce stăpânilor adevărați. Am însoțit de cuvintele mele Porțile din Obidos, propunând timpului să se oprească, iar spațiului să se curbeze. Toată poezia care există în aceste cuvinte o dăruiesc Obidos-ului etern și Portugaliei mamă”. Totuși, încă de aici, poezia se „întresimte” –Poarta Morții, altfel spus „Poarta celor Șovăitori”, fixează punctul de referință: „Bătrânii spuneau că aceasta era prima casă din Cetate. / În peretele ei sudic fusese zidită rugăciunea începătoare. / Dacă puneai urechea pe prag se auzea șuierul ușor al vântului de primăvară. / Casa aceasta îngropase șapte stăpâni, șapte vechi familii stinse. / Poarta ei avea ochi de pisică și blană de lynx iberic. / Se deschidea o singură dată pe an, în ziua de 15 august”. Asumându-și rolul de ghid întru această „re-înomenire” a sensului de a fi în Cetate, vocea ne descoperă pe rând porțile morții, nehotărârii, confesiunii, iluziei, rătăcirii, labirintului, nebunului, soarelui, umilinței etc. Interesantă imaginea astrologului ce amintește de bătrânul dascăl din Scrisoarea eminesciană, cumva încărcându-se aici și cu atributele zburătorului: „Astrologul nu era bătrân cum se așteptau, avea barbă neagră, strălucitoare, purta un turban verde și o haină de culoarea cenușii. Pe degetul inelar de la mâna-i dreaptă avea un inel nemaivăzut, ce amintea fiecărui suflet de lumea fără început și sfârșit, de lumina neapusă. Nimeni din cei ce-l văzeuseră pe Astrolog, nimeni din cei cu care stătuse de vorbă ceasuri întregi, nu putea descrie inelul, ba chiar nu-și aminteau nimic despre mâna lui dreaptă, de parcă ar fi fost învăluită în ceață, de parcă nu i-ar fi mângâiat pe  umăr cu ea sau nu ar fi desenat semnele acelea ciudate în praful drumului, pe pereții caselor lor. Mai ales femeile se schimbaseră de când Astrologul intrase în Cetate”. Voi reține pentru propria-mi plăcere și „Iată Poarta Porților”: „Toată lumea îl cunoștea pe Ruiz, cerșetorul în haine cenușii. Ruiz vorbea cu norii, cu păsările, cu orice floare întâlnea în cale. În noaptea aceea s-a simțit obosit, atât de obosit încât tot cerul părea că se sprijină pe creștetul lui. S-a rezemat de o poartă albastră, și-a lipit tâmpla de lemnul ei rece. A adormit și a visat până departe, atât de departe încât întoarcerea a devenit imposibilă. Dimineață, stăpânii casei l-au găsit zâmbind, cu tâmpla lipită încă de lemnul rece al porții”.

Treptat, spre final parcă începi să afli răspuns la nerostita întrebare ce ar chestiona rolul poetului în Cetate. Deloc în marginal, nu aș trece cu vederea faptul că volumul mi-a adus aminte de expoziția deosebită „Ferestre” a lui Aurel Stanciu, un alt prilej cuvenit de a materializa într-o formă discursivă inedită senzualul aflat la zenit. În manieră lirică, călătoriile autoarei circumscriu însăși viața…

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s