Note de călătorie de pe acoperișurile lumii

Sper să nu încurc amintirile prea tare, însă duc dorul unor emisiuni „de altădată”. Nu, nu sunt nostalgic, cel puțin nu în acel sens nefericit al cuvântului! Doar că, plecând dinspre trecutul ceva mai apropiat și ajungând către copilărie / adolescență, mă regăsesc, acolo, de multe ori, așteptând cu maxim interes fie „emisiunea lui Iosif Sava”, fie „Teleenciclopedia” ori „Atlas”-ul, „Mapamond”-ul de care acum prea puțini mai știu. Toate acestea aduceau un aer de libertate într-o existență mult prea cenușie. Dar una peste alta, pentru câteva zeci de minute bune aveai posibilitatea de a te lăsa în voia imaginației, cât și a informațiilor care curgeau sub forma unui melanj întrucâtva paradoxal. Era clar mai de fiecare dată: Dincolo, doar Dincolo lumea avea șansa să-și inventarieze corect bucuriile simple ale vieții – iar toate acestea echivalau – cel puțin pentru mine – cu un soi de normalitate, pe care ulterior aveam să o caut necontenit… Orașele, câmpiile, munții somptuoși, clădirile  impunătoare, dar mai ales ingineriile oamenilor mă încântau peste măsură.

Nesocotind o micro-aventură întâmplată imediat după ’89, mai precis o scurtă vizită în „cealaltă Românie”, cea de peste Prut, aveam să experimentez cu adevărat gustul Occidentului destul de târziu, mai precis în primul an de facultate, grație unei excursii-maraton către legendarele ținuturi ale Franței. Câte ar fi de povestit… Acesteia i-au urmat altele și altele, am avut așadar șansa să văd o bună parte a bătrânei Europe iar în varii alte forme am manifestat dintotdeauna un apetit deosebit pentru majoritatea culturilor, poate cu un plus pentru ținuturile nordice și Japonia (pe care nici până acum nu m-am învrednicit a le vedea!) Cumva, m-au interesat dintotdeauna elementele ce ar putea să compună o macroistorie a mentalităților, punctele de tangență, care vrând-nevrând ar implica dialogul intercultural ca modalitate firească de a-l gândi și accepta pe Celălalt. Acum îmi dau seama că poate și din această perspectivă am preferat literatura engleză ori pe cea germană, cumva în detrimentul celei franceze. Primele veneau cu un plus de vitalitate, cu un interes vădit pentru ceea ce poate fi explorat către un exotic / marginalitate mereu redefinibil / redefinibilă.

Ei bine, așa m-a găsit cartea Adrianei Ambrosie – „Călător pe Arca lui Noe”, Editura „24 ORE”, Iași. Am primit-o în orizontul meu de lectură cu bucurie, pentru că autoarea, om de cultură rafinat, dovedește că are și darul de a povesti cu har parte a călătoriilor sale, prilejuite fie de statutul de profesor de limba și literatura engleză, fie pur și simplu de statutul-motiv al călătorului ce nu se mai oprește din a contempla și participa la înțelegerea Lumii ca întreg. Cuvintele de față nu sunt gratuite, am certitudinea că prima intenție a autoarei nu a fost nici pe departe de a găsi cu orice preț o formulă literară nouă, de a bate vreun record, de a intra în vreun top. Nici pe departe – cartea se citește cu sufletul la gură pentru că e scrisă într-o notă clar subiectivă, specifică literaturii genului, pentru că apelează la mai toate registrele limbii și pentru că – de ce nu, să admitem – e scrisă cu familiaritate, oferind practic șansa și cititorului neavizat de a se regăsi în tot acest construct.

Paginile volumului adună note de călătorie de-a lungul a aproximativ cinci ani, între 2010-2015. Locurile evocate sunt uneori surprinzătoare pentru că ne mișcăm cu maximă repeziciune pe Harta Lumii, acompaniind-o pe Adriana Ambrosie prin China, Olanda, Franța, Anglia, Portugalia, Japonia, Ungaria, Cehia, Irlanda, Vietnam – Hong Kong, Republica Sud Africană, Grecia, Italia, Belgia, Spania, Norvegia, Cambodgia. După cum vă imaginați deja, cartea este până și cantitativ ofertantă, nu doar calitativ – aceasta, pe un format deosebit de generos, numără circa patru sute de pagini din care aflăm un homo narrator perseverent cu propria bucurie… Dar „Călător pe Arca lui Noe” nu reprezintă enumerarea unor experiențe și-atât, devine mai degrabă un imago mundi, ca într-o „fericită întâmplare” alchimică. Cât de bine ocolește autoarea acele date care ar fi la îndemâna oricui prin simple căutări pe Google! Adriana Ambrosie dovedește știința detaliului, focalizează acolo unde trebuie, preia esențialul și… trece mai departe. Iar aceasta se resimte și la nivelul frazei care uneori se dovedește a fi destul de jucăușă – în text respiră poate și o doză de histrionism, cu siguranță multă (auto)ironie dar și o firească bună-dispoziție: „Bine că suntem pe pământ din nou! Acum începe aventura! Avem cu siguranță de-a face cu varianta englezească a șoferului-fără-creier-deloc din China. În loc să vină să ne întâmpine la aeroport, șoferul responsabil de transferul nostru de la aeroport la Bideford, în sud-vestul Angliei, stătea foarte liniștit în autocarul lui, cu siguranță gândind cu mândrie: inteligența mă urmărește dar eu sunt mai rapid! Nu știu cum credea el că putem găsi un autocar la fel de alb ca toate celelalte, în parcarea imensă a aeroportului Luton, cu un număr de telefon greșit?” Bun, însă asemenea pasaje au rolul de a lega mai bine episoadele cu adevărat importante, vizitele unor obiective turistice de primă importanță (Poarta Soarelui, numeroase temple, fiordurile norvegiene etc.) – nu are rost să le inventariem pe toate, ar fi prea multe, însă voi reține măcar ceva din lirismul exacerbat al următorului pasaj: „Pietrele pe acest sit sunt mari, depășind, unele, statura unui om. Pe multe dintre ele au crescut flori, mușchi, alături de mici tufe verzi. Au viața lor ascunsă… Observăm o portiță deschisă; ne strecurăm în interiorul curții de monoliți megalitici. Covorul de  iarbă e ciudat, pufos, adânc, necălcat de oameni. Ne apropiem de pietre, le atingem iar Isabelle speră în miracolul blocurilor de piatră preistorică, dorindu-și un copilaș. Întâmplător sau nu, minunea s-a înfăptuit, un an mai târziu…” Dar tonul se schimbă repede, te înveți cu asta. Deloc de neglijat și palierul aparent banal: sesiunile de shopping (plăcerea de a negocia), ineditul unor situații, siguranța / nesiguranța, până la urmă, aventura propriu-zisă.

Toate aceste experiențe converg către un soi de quest în fața căruia autoarea nu se va da sub niciun chip învinsă. Profesoara, cursanta, turistul banal, vedeta de câteva clipe, dimpreună interdialoghează, sunt măștile aceleași bucurii, probabil de-o viață. Retoric, poate chiar cu o ușoară maliție ori invidie, îmi vine să întreb: toate acestea în doar cinci ani?

Mi-a plăcut în chip aparte această lume „împestrițată” de taxiuri, avioane, mașini mici și mari, autocare, ricșe, trenuri, tramvaie, garnituri de metrou etc. Și prieteni. Mulți prieteni. La rândul meu, îi dezvălui autoarei că i-am fost un fidel partener livresc de-a lungul drumurilor sale și îi urez noi „provocări” de acest fel.

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s