Radu Cârneci, „Amintiri din paradis”

Poate va suna nepotrivit pentru unii, însă îmi vine să exclam din toată inima – cât de surprinzătoare dar mai ales minunate rămân căile Domnului! Mai ales atunci când destinul unui om se împlinește în acord cu năzuințele sale. Pentru mine, din păcate, l-am întâlnit pe Radu Cârneci destul de târziu, însă fie și așa, aveam să îmi dau seama de noblețea sufletească deosebită, de bucuria cu care venea în întâmpinarea celui mai tânăr. Trecea peste gafele involuntare, avea însă priceperea de a le corecta ceva mai târziu, indirect, fără să supere. Mai mereu avea un gând bun, căuta soluții atunci când acestea păreau de domeniul fanteziei, inginerește vorbind, avea un plan de backup. Am purtat numeroase discuții la telefon, spre rușinea mea de cele mai multe ori convorbirile nu erau de mine inițiate. Era vivace, fără morga celui care poate și-ar fi putut-o permite. M-a bucurat în nenumărate rânduri, probabil că nu i-am răspuns pe măsură decât în două-trei situații, prin comentariile mele mai mult ori mai puțin critice. Una peste alta, nu am cum să trec peste momentul când a ținut să mă sune pentru a mă felicita pentru „Tată și fiu”. În ton îi simțeam bucuria. Înțelesese perfect miza acelui volum, se bucura pentru preaplinul inimii mele. Grație domnului profesor Constantin Călin, am avut totodată marea satisfacție de a intra și mai adânc în interioarele lui Radu Cârneci, odată cu publicarea în „Ateneu”, sub forma unui micro-serial, a unor fragmente de corespondență. A fost o experiență cu totul aparte – să vezi sub ochii tăi cum renaște pentru încă o dată efervescența „omului cultural”, sintagmă în care Radu Cârneci se regăsea pe deplin.
Puține îmi sunt figurile pe care le-as așeza peste imaginea intelectualului desăvârșit. Direct, nu am întâlnit mai mult de trei – patru persoane cu asemenea atribute. Dar cu siguranță Radu Cârneci este unul dintre! Afirmam cu ceva timp în urmă că „Biblioteca de sentimente” e o carte-eveniment, o carte cu trasee care cartografiază un excurs cultural de anvergură, volum a lui Radu Cârneci ce construiește un meta-discurs; precum edificiile clasice, devine sieși suficientă, un panopticum cu date exhaustive, cu linii de perspectivă dintre cele mai surprinzătoare, de o volumetrie armonioasă. Din aceeași categorie face parte și cartea de interviuri „Amintiri din paradis”, apărută la Editura „Nico”. Ambele par a avea același punct de plecare, mai precis interesul pentru soliditate, pentru arta de tip clasic, în orizontul unor precepte morale. Suntem sub tripticul – bine, frumos, adevăr – al Antichității: „Sufletul meu are însă mulțumirea că tot ce am întemeiat s-a ivit și s-a înălțat din iubirea de frumos și adevăr, precepte netrecătoare, care tot de la antici ne vin și poate că și mai departe, dintr-un timp al timpilor, când omul cuvânta cu divinitățile. Da, suntem născuți din iubire, trăim și biruim prin iubire (sfidând ura!) și plecăm cu iubirea-speranță către câmpiile elizee pentru a ne întâlni cu cei de dinaintea noastră, care ne așteaptă. Fără îndoială, puterea iubirii este mult-cuprinzătoare și mult-învingătoare. […] Acest sentiment ființial al ființării stăpânește întreaga-mi creație, rodind cu atentă ardoare în dragostea de țară, de stirpea din care ne tragem, de limba în care locuim (cum admirabil a spus-o – înaintea altora – marele poet portughez Fernando Pessoa)…”
Reîntorcându-mă, de ce „Amintiri din Paradis”? Pentru că multe dintre întâmplările notate aici îmi readuc pe ecranul minții timpul de odinioară când… Ea era Ceamaifrumoasă, Eu eram Celmainebun, când totul era posibil, dacă îndrăzneai să visezi și apoi liber fiind în forul tău esențial, să zidești, să înalți. Imaginarul paradis trebuia plantat cu minuni. Eu am îndrăznit și, asemeni mie, mulți au amintiri din propriile paradisuri…” Așadar, cartea cuprinde o selecție din multitudinea de interviuri oferite de-a lungul vremii, mai precis douăzeci și șase. Lucru perfect adevărat, subliniat și de Constantin Călin, de regulă, în cariera unui scriitor interviurile merg mână în mână cu receptarea critică. Evident, opera lui Radu Cârneci a avut parte de numeroase comentarii, situându-se într-o continuă actualitate. Cei care formulează întrebările sunt interesați de mai toate aspectele – astfel, chiar cu riscul de a fi repetate, regăsim elemente biografice, reevaluări ale primelor volume de poezie, filiații (extra)literare etc. Unii urmăresc un plan „bine tocmit de-acasă”, punct cu punct desfășurarea discuției, întrebând-„ochit”, alții, poate mai în acord cu subtilitățile alegorice, urcă spre un alt palier – am extras două fragmente-răspuns pline de poezie: „-Inspirația, deci! Credeți în ea? / -Cred în ceva mult mai profund și mai grav decât în acest palid, prea uzat cuvânt. Este vorba despre acel permanent al doilea eu care ne locuiește firea lăuntrică, țesuturile noastre nevăzute și care, dându-ne și păzindu-ne gândurile, ni le și înclină către ceea ce trebuie să fim. Și mai cred în acea armonie a existenței cosmice căreia ne supunem atât în ciclul vital, cât și dincolo de el. Ființă universală, poetul poate și trebuie să fie acel iris imens în care se oglindesc galaxiile, dar și existența de aici, atât cât este, limitată, cu împlinirile și dramele ce decurg din ea însăși. Poetul este vocea de timp și litera de foc a acestuia. Place sau nu, el se constituie într-o mândră și demnă ținută a înfățișării psihice a umanității. Ajungem, astfel, a considera că poetul e realizatorul acelui concept platonician în care frumosul – mereu egal cu sine – se identifică, până la urmă, conceptului de bine, deci de adevăr. Și ce e mai frumos decât adevărul, te întreb?…”; „Poezia? O religie ce se așază perfect principiilor platoniciene, dar și celor christice. Visez un timp – peste timp! – când Poezia se va citi – precum azi, într-o catedrală, Evanghelia Învierii, după Ioan!” De altfel, volumul conturează chipul / rolul Poetului în Cetate. Un adevărat animator cultural, poate un renascentist rătăcit într-o modernitate hâdă (mi-a plăcut semiportretul făcut de Corneliu Tălmaciu: „Radu Cârneci pare un medieval renascentist, uneori în compania lui Ronsard printre poeții francezi, alteori printre artiștii italieni, însoțind pe messer Petrarca sau, însărcinat de dogii din Milano, conducând vreo misiune diplomatică la curtea Moldovei, pe care, iubindu-o nu o va mai părăsi niociodată!”), Radu Cârneci nu ocolește răspunsuri, nu disimulează. În această linie am admirat încrederea sa în rolul poeziei patriotice („Globalizarea totală a lumii nu se va întâmpla niciodată, se va tinde doar spre ea; apoi, această unificare sui-generis are în vedere în primul rând politicul și economicul în plan mondial; fața spirituală a lumii va trebui să rămână compusă din nesfârșite fațete naționale, fiecare cu frumusețea-i specifică. Unitatea într-o bogată diversitate. Poezia – și nu numai cea patriotică – dar și celelalte arte și, mai ales, artele folclorice tradiționale trebuie să constituie expresia permanentă de chip original a fiecărei nații în parte. Numai așa lumea rămâne frumoasă, de neschimbat în esențele-i câștigate de-a lungul vremurilor… Poezia patriotică intră și ea în această cuprindere de valori naționale, distinctive pentru istoria spirituală a unui popor, aureolând cu taină drumul acestuia.”), dar și miza dialogului cu Dumitru Almaș – o eventuală resurecție a romanului românesc istoric! Evident, sunt multe alte puncte de interes: după cum am lăsat să se întrevadă – o posibilă recalibrare măcar a primelor volume-solare, rolul francofoniei și conceptul de negritudine (excelent interviul luat de Viorel Cruceanu), momentul deosebit al „Cântării cântărilor”, activitatea de editor / publicist / traducător / antologator ș.a.m.d.
Radu Enescu, cunoscutul comentator al operei lui Radu Cârneci, afirma în altă parte: „în acest veac de hipertrofie a inteligenței, a gândirii calculatoare, a lucidității adesea dezabuzate, trebuie să reînvățăm să iubim, să nu mai comprimăm puterile afective ale sufletului uman, pasiunile sale generoase. Iar această sever selectată antologie reprezintă un popas înalt pe drumul indispensabilei școli a dragostei autentice”. Și acum, prin aceste „amintiri paradisiace”, înțelegem că „dragostea e doar un instrument al sondării în ființa interioară a autorului; viața și moartea – cele două fețe ale chipului nostru dintotdeauna – devin prin mijlocirea acestui sentiment din ce în ce mai esențializate, mai posibile de trăit și de înțeles”. Cu ce rămânem? Cu o moștenire pe care va fi s-o merităm cândva. Cu portretul „unui bărbat cu fruntea sus în amurgul unei vieți trăite intens, un generos, un recunoscător astrelor și celor ce l-au sprijinit, deferent cu critica, solidar cu autorii din generația sa și în acord diplomatic cu promoțiile de după, consecvent în manieră și gusturi, loial cu prietenii…” (Constantin Călin)

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s