Flavia Adam – „Raiul de urgență”

Prezentă în paginile multor reviste de literatură, poezia Flaviei Adam mi-a atras atenția încă de la primele texte parcurse – aveam să constat ulterior cum, pas cu pas, autoarea își construiește inteligent o matrice lirică al cărei element central echivalează cu radiografia sentimentului de iubire. Cu toate că nu refuză atuurile unui discurs modern, versurile pleacă din inimă, nu mizează pe arhitecturi complicate; mai degrabă mărturisesc nemijlocit un mod de a fi.

„Raiul de urgență”, publicat la Editura „Neuma” în 2017, se înscrie la rândul său în această linie a declarațiilor ce se zbat între o întreită plus-simțire și dezamăgirea ce survine în repetate rânduri. Volumul închide în paginile sale o poezie de dragoste cu și fără capricii, generată de o confesiune-fluviu ce întoarce pe toate fețele registre melancolice. Totuși, pentru un ochi atent, poate într-un plan secund, cumva în background, Flavia Adam se dovedește a nu fi străină de un ludic inteligent, prin intermediul căruia devine clar că se poate cuantifica (evident, poetic!) emoția. Majoritatea textelor stau sub semnul introspecției, al memoriei involuntare, redescoperind „timpuri pierdute” – poate de aici și sinceritatea totală în limitele unui discurs ce își păstrează eleganța.

Primul poem poartă un gust amar, se autoinstituie într-un soi de avertisment pentru ceea ce ar putea să aducă ultra-tehnologiile viitorului; e o detașare explicită față de toată această cultură cyber post-industrială: „partea cea mai frumoasă e că / tu mă iubești și sâmbăta dimineața / când mă trezesc și încă n-am apucat / să-mi exersez tehnicile de camuflare // că vii prin spatele  meu / în timp ce spăl tone de vase / și mă săruți știind / că am mâinile ocupate // că nu voi striga / te rog, / nu în fața copiilor! / pentru că ei oricum / nu  ne văd / și nu ne aud / când manevrează / aproape hipnotic / ultimul gadget” („Gadget”). Următoarele două texte cumva co-împlinesc aceleași temeri, fie surprinzând sentimentul în hiatus, fie funcționând ca un metronom ticăind despărțirea / așteptarea: „în definitiv / ce rămâne din noi / aerul sfărâmat / certitudinea pietrei / o iarnă / conjugată la întâmplare // reflexul de înghițire / în gol / întinderea apei / pe / verticală… („opac”), „nu ești / simt apăsarea în piept / o mare strivită / de prova unei corăbii // ies pe terasă / conturez pătrate și cercuri / măsor orizontul / fredonez o frântură din Sting…” („absență”). Revenind la „opac”, cumva egocentric „luăm la cunoștință” de același sentiment atotputernic, perceput acum ca mijloc de oglindire a unui sine ce își contrapunctează clipele dramatice: „geamul acesta / cu găuri cât pumnul / de care păsări opace / își izbesc tot mai des / și mai crunt / țestele”. „Flori de cireș” propune un recurs legat de fragilitatea unor certitudini „va veni o vreme în care / nu va ma fi nevoie / de argumente / să dovedim că dragostea / este ceea ce numim acum /dragoste, / când trecem pe sub cireșul / îmbătrânit / și lumea întreagă pare să fie / a noastră. / o vreme când / nu va mai fi nevoie / de coduri de bare / să dovedim ceea ce este / atât de simplu / și tandru: / îmbrățișarea / din spatele zidului, / momentul subțire, / aproape lipsit de rușine, / în care ne pierdem / cu totul.”, în timp ce „contaminare” dezvoltă fețele iubirii aflate în contra-apogeu: „vine o vreme / când iubirea se stinge / și oricât aș vrea / nu pot pretinde că totul e-n regulă // un timp în care orele se scurg altfel / și un curent aproape mortal / mi se scurge-n celule // o noapte în care nu văd țipenie de om / și toate șoselele sunt / galbene / roșii / sau verzi / iar semafoarele devin complet inutile // o dimineață în care / chiar nu mai știu / dacă doar m-am trezit obosită / sau pur și simplu tu ai plecat / înainte ca soarele să absoarbă / ultimul gram de aer contaminat / cu zâmbetul tău”.

Pe de altă parte, prețul cotidian al iubirii contorizează „chiștoacele de L&M / aruncate strategic / sub masă” – un aici care antitetic își conjugă existența într-o îndelungată așteptare (a se vedea „carii”!). Departe de jocul gratuităților, această monografie a sentimentului ce continuu se reinventează presupune, după cum am lăsat să se înțeleagă, dăruirea totală – „pâine și sare”. „pe bancă” insistă asupra unei senzualități aparte, de un erotism mascat. Forța interioară conduce către asumarea unor decizii-tăiș precum în „ultima nucă”. Alteori, ca într-un roller coaster, reintervine deznădejdea care aduce cu sine „punctul cel mai de jos”, dând glas unei tiranii a imposibilului. Evident, deloc conjunctural, printre toate aceste texte se regăsesc și declarații de iubire cantabile: „căprioara” ori „pentru tine”.

Totuși, înainte de a vă invita la un excurs în acest „rai de urgență”, mai rețin frumusețea unui poem cinematografic, de un existențialism surd: „tot ce-am iubit e-ngropat: / nu există dovezi / că trupul meu mai e încă în viață, / chiar dacă sângele își continuă fierberea / mult timp după ce / cortina s-a tras. / nu există dovezi că merele vor plesni / pe ramul din fața ferestrei, / că limbile din ceasul cu flori / își vor stopa alergarea, / cât eu scriu aceste versuri / pe care nu le voi mai citi / niciodată” („sub pământ”). Poemele Flaviei Adam demonstrează maturitate, reconfirmând prospețimea cuvântului dedicat iubirii.

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s