Arca Noetică de la Alba Iulia

Pentru mulți, facebook-ul și-a dovedit încă de la început utilitatea. În tot cazul, nu l-a contestat nimeni. Era un lanț al prieteniei… instante, o mană cerească pentru anihilarea frustrărilor de orice fel. Apoi, treptat, a devenit câmpul de bătălie al unor mișcări de o transparență îndoielnică. Acum este inamicul public numărul unu. La ei, dar și la noi. Comentariile sunt din ce în ce mai acide și cred că nu mă hazardez dacă le voi considera, pe majoritatea, în contra firescului. M-au necăjit multe absurdități ori lipsa de coerență a argumentelor aruncate. Recunosc, personal nu am înțeles mai deloc acea campanie desfășurată în detrimentul Bisericii Ortodoxe Române, cu punct de (îndoielnic) interes fată de Catedrala Neamului. Da, și eu vreau spitale, și eu îmi doresc școli care să intre în standardele europene, însă nu în detrimentul unui edificiu ce în chip simbolic are menirea de a marca pe deplin cei o sută de ani scurși de la înfăptuirea României Mari. Sunt valori la care achiesez pe mai departe, sper să nu fiu unul dintre cei mult prea puțini. Dar materialul de față nu este despre necesitatea Catedralei Neamului, am cumva sentimentul că unora le poți striga „adevărul în deșert” – vor rămâne pe mai departe, oarecum absurd, reticenți și extrem de violenți / compulsivi. Iar dacă îmi dați voie să amestec registrele, aș spune că și eu #rezist, însă într-ale mele!

Da, facebook-ul mi-a adus în fața ochiului edificiul de la Alba Iulia. Mai mult, recunosc că cel puțin până acum nu am avut ocazia să îl văd direct, fără intermediari. Aproape exclusiv, mijloacele media moderne au fost cele care mi-au facilitat întâlnirea cu Arca Noetică, biserică care se bucură de o arhitectură aparte, care surprinde de la prima întâlnire, construcție a cărei frumusețe nu te lasă fără răspuns, ci îți provoacă întrebări, deschizând în fapt o nouă cale de a te regăsi, autoinstituindu-se într-un excurs către semnificațiile cele mai adânci și evident complexe ale ortodoxiei. Arca Noetică de la Alba Iulia preîntâmpină nu doar la nivel simbolic dorința de mântuire a neamului românesc, ci în chip efectiv, raportându-se liturgic la marile taine eshatologice. De ce nu, prin locul în care se află – Alba Iulia, dar totodată prin capacitatea de a topi în propria-i ființă elemente cu specific panortodox, prin programul iconografic de o frumusețe cu totul aparte, Arca Noetică se înalță ca semn al perfecțiunii de sine stătătoare, dar și sub forma unei vii prefigurări a Catedralei Neamului.

Mare mi-a fost bucuria când prin bunăvoința domnului Ioan Popa, mi-a parvenit albumul dedicat acestei lucrări – despre care vom auzi din ce în ce mai mult! Publicat de către Parohia Ortodoxă Română „Cartier Nou II” Alba Iulia și tipărit în condiții grafice realmente de excepție de către „Printco” România, albumul format mare, de peste două sute de pagini, devine poate cel mai nimerit ambasador al muncii titanice depuse de către inițiatorii acestui proiect, repet – cu adresabilitate națională.

Biserica Sfinții Mucenici Brâncoveni și Sfinții Ioani (Botezătorul, Teologul, Gură de Aur) s-a impus deja în conștiința publicului sub acest concept arhitectural de Arcă Noetică, dar și grație celui iconografic de rotulus al Împărăției, țintind în mod evident către o înnobilare duală, atât prin credință, cât și prin cultură – aș spune: iată, după mult timp, se reușește o redefinire a aspectelor ce țin de estetica artefactului, asistăm la „dobândirea” unui frumos care nu deranjează în niciun chip canonul dar care aduce laolaltă, cu beneficii reciproce, atât teologia cât și arta. Rețin dintre primele considerații pe cele ale Ieromonahului Agapie Corbu: „Așa se facă că, privită de afară, biserica (par)e o pasăre ce-și ia zborul întru înalturi. Ceva mai de aproape, aceeași pasăre se arată ca un potir. Schimbându-ți iarăși punctul de privire, potirul ți se dezvăluie a fi cruce. Când, în sfârșit, intri, simțământul este al ocrotirii pe care o dădea arca lui Noe în vâltoarea potopului, iar neputința de a identifica obârșia punctuală a luminii, datorită ascunderii ferestrelor, îți prilejuiește pregustarea tainei cetății lui Dumnezeu, în care, ne spune Ioan Teologul – profetic ales ca unul dintre hramuri -, nu mai e nevoie nici de lampă, nici de soare, nici de lună, «pentru că slava lui Dumnezeu o luminează, și făclia ei este Mielul»”. În capitolul „Măiastra”, același părinte Agapie Corbu dezvoltă considerații cu punct de plecare în categoria frumosului, așa cum era aceasta înțeleasă de vechii greci, urmând să ne demonstreze că odată cu întruparea Logosului, Trupul devine adevăratul Templu. Iar dinspre Templul vechi ne-a rămas în chip esențializat planul, ca reflex al contemplării sinaitice a Logosului de către Moise. Așa au apărut bisericile, paraclisele etc.

Albumul îmbină perfect considerațiile teologice cu ilustrațiile prezente. Aș spune chiar – el însuși ajuns la stadiu de artefact, albumul spune o fericită poveste ce inundă realul, e povestea nedisimulată a Arcei Noetice care provoacă printr-un minimalism decorativ, dublat de un maxim la nivelul simbolurilor. E și povestea unei întregi echipe, dintre care am obligația de a-i aminti mai ales pe Dorin Ștefan și Ioan Popa, arhitectul, respectiv pictorul edificiului. Cu statut bine definit, acestora li s-au adăugat și Sorin Dumitrescu (într-o prima etapă), Camelia Popa (iconar), Gabriel Toma Chituc (iconar, pictor bisericesc), Virgil Scripcariu (sculptor), Carmen Paiu (textilist), George Macovescu (designer mobilier), Sorin Stoica (orfevrier), toți aceștia fiind conduși cu pricepere de către preotul paroh – Jan Nicolae.

Întorcându-mă la albumul propriu-zis, îl găsim pe Vladimir Bulat care reface o scurtă istorie a arhitecturii religioase futuriste, aplecându-se cu interes, pe rând, asupra Bisericii „Sf. Treime” din Chicago (aparținând comunității rusești), Bisericii „Buna-Vestire” din Wauwatosa, Wisconsin, Capelei Notre Dame du Haut (Le Corbusier). Interesează apoi elementele de noutate din pictura lui Ioan Popa, care își asumă un plan îndrăzneț, pictura sa topind într-un continuum atemporal varii scene din Vechiul și Noul Testament. De-a lungul desfășurării programului iconografic suntem chemați să admirăm Altarul, Cupola și Turla, Naosul, Pronaosul, Catapeteasma. Așa cum afirma și Pr. Jan Nicolae, pictorul Ioan Popa „a găsit răspunsuri plastice la provocările concrete puse de configurația arhitecturală a locașului (pereții, absidiolele-pâlnii, tavanul atipic, cupola înfundată), în duhul unei înnoiri cuviincioase și fructificând conceptul teologic de arcă noetică, dezvoltat de preotul paroh”. La exterior, întâlnim probabil „reprezentarea cea mai spectaculoasă […] Mandylion-ul, zugrăvit pe peretele vestic, deasupra intrării, care are câte 6 m pe fiecare latură. Chipul Mântuitorului e proiectat pe o velum albă, cu însemnul crucii înscris în medalion. Este o zugrăvire inedită a acestei ipostaze iconografice, într-un loc atât de vizibil,  atât de monumentală. Suprafața neregulată a zidului conferă imaginii o ușoară vibrație, o dinamică ce permite vizualizarea din orice unghi a aceste reprezentări, de parcă ai privi-o mereu din față, frontal. Exact cum vom sta și noi la Judecata cea de pe Urmă în fața Dreptului-Judecător”.

Peste toate, am reținut că Arca Noetică preschimbă societatea nihilistă sau a postadevărului într-o poetică și apologetică a frumuseții. În corpul albumului se mai regăsește și schimbul de mailuri dintre Ioan Popa și monahia Atanasia Văetiși de la Stavropoleos, schimb de opinii ce ne oferă moment de moment etapele de lucru; pe de altă parte, adună în formă eseistică opiniile unor specialiști precum Teodor Baconschi, Radu Preda, Daniela Dumbravă, Pr. Picu Ocoleanu, Claudiu Marius Mesaroș, Pr. Lucian Dumitru Colda, Silvia Marin Barutcieff, Gabriela Massaci.

Odată cu Arca de la Alba înțelegem sub puterea exemplului cum arhitectura creștină trebuie să fie deopotrivă arhaică dar și a viitorului, mărturisind cea de a doua venire. Personal, abia aștept să întâlnesc această nouă dovadă a ethosului românesc, această reînchipuire modernă a unor biserici – de ce nu? – din Moldova Evului Mediu. Loc de cinste pe harta spiritualității românești, „Edificiul eclesial amalgamează în structura sa volumetria subtilă a unei nave-chivot cu simbolistica antropologică a convertirii. Receptacolul cruciform al locașului devine un vas al luminii, un spațiu al proslăvirii și al unei frumuseți rânduite iconografic, un palat al dumnezeiescului ospăț” (Jan Nicolae).

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s