Adrian Lungu – „Omul din ferestre”

 

Nu aș putea spune că l-am descoperit pe Adrian Lungu odată cu ultimul său roman, „Omul din ferestre”, Editura Timpul, Iași, 2018 – îl știam din volumele anterioare, anunțându-se încă de pe atunci un scriitor rotund, interesat de o formulă aparte, care combină și acum, pe mai departe și în cuvenită măsură, notele unui realism temperat cu deschideri către simbol și alegorie. Într-adevăr, s-a mai spus, Adrian Lungu rămâne un fin cunoscător al firii umane, încercând pe cât posibil să caute răspunsuri la o serie de întrebări cu impact imediat în sfera ontologicului.

Sunt convins asupra faptului că și în ultima carte asistăm la același joc, mai precis la glisarea permanentă între soliditatea unui clasic și refugiile unui romantic. Sigur, cineva grăbit mi-ar putea reproșa tocmai apropierea autorului de principalele curente artistice, însă, vrând-nevrând, am datoria de a-l aprecia pe Adrian Lungu după coordonate tangibile, fără a-i refuza, desigur, doza de insolit. Păstrând proporțiile, personajele lui Adrian Lungu par să vină în linia unor temerari ai singurătății. Nu știu în ce măsură am putea vorbi de un destin potrivnic, tocmai pentru că spre final îți este îngăduit să vezi pe de-a-ntregul lupta în-și-dincolo-de-limite a unui protagonist care uimește prin finețea constatărilor, dar și prin curajul de a-și asuma alegerile până la capăt. Mai mult, amintind de construcția camilpetresciană, poate întrucâtva de chiar datele romanului de analiză psihologică, personajul evadează din destinul livresc trunchiat și își întâlnește avatarurile la nivelul intertextului. Da, deși rămâne un risc, aș afirma cu hotărâre că Tudor – protagonistul ultimului volum –  e un Ulise reclădit, asumându-și până la un punct chiar parte din vina tragică. El încearcă de-a lungul unui quest pentru propria eliberare să învingă contingentul și să înalțe – de ce nu? – însăși ființa umană către Ipostasul ei dintâi. Pașii personajului sunt dublați de pașii autorului, umbrele devenind de multe ori capcane în răspărul falsității.

Altfel, omul din ferestre își conturează existența în datele unui registru grav, care nu acceptă compromisuri. Punctual, cititorul îl însoțește pe Tudor de-a lungul evenimentelor trăite. Am amintit de analiza psihologică, pe care mi-aș dori să o subsumez unei arhitecturi, așa cum am afirmat mai sus, de ordin clasic. Având patru părți ce cresc în intensitate – „Fuga”, „Singur”, „Vinovat” și „Tăcere”, romanul seamănă cu simfonia unui destin.

La rândul său, parțial detectivistic, urmându-și personajul, Adrian Lungu face un dublu joc – pe de o parte, mimează firescul (iar în acest plan, se consumă episoade pasagere în destinul liniar, precum o căsnicie și cel puțin o slujbă ratate, o aventură pasageră cu una dintre fostele eleve, excursii către ținuturi și culturi mai puțin cunoscute), în timp ce în planul de profunzime autorul e interesat să își ancoreze eroul nu într-un no man’s land, ci într-o lume care să se lasă recuperată, ale cărei sensuri de odinioară suferă schimbări de ordin ontologic. Această metaforă generoasă a omului dintre ferestre încearcă cumva să ne inducă ideea că protagonistul, în ciuda tuturor evenimentelor potrivnice, este condamnat la reușită – de văzut finalul, doar parțial în cheie simbolică, un final demn de filmele de la Hollywood. Evident, nu voi lăsa cititorul să aibă acces odată cu prezenta micro-recenzie la desfășurarea evenimentelor; îl asigur însă că va întâlni în paginile cărții subiecte-grave, la modă: Revoluția, colaborarea cu Securitatea, falsa democrație, o lume subordonată banului și relațiilor sociale, o lume în care aproape totul are un preț și care „falsează” când te aștepți mai puțin. Cât de nimerit-profetic anunță Adrian Lungu scindarea eului, chiar de la primele pagini – mai întâi, aflăm că viața „era un întreg amalgam de stări, halucinații, emoții și voință în care era de căutat omul spre a construi întregul”, pentru ca mai apoi să devenim chip al neputinței: „Spre cimitir, convoiul mortuar trecea prin fața societății și, pentru una din pomeniri, s-a oprit chiar în față, la intrarea principală. […] Nu ai vrut să mergi prin spate, nu ai putut, revoltat pentru finalul unui semen atât de tânăr. Priveai la mort prin partea din față a mașinii, emoționat, încordat, cu fălcile încleștate de la efortul făcut să nu plângi”.

Peste toate, va rămâne însă invitația de a intra în sfera unui bildungsroman, de a explora treptele conștientizării unui destin, de a trăi  – fie și în parte! – „mirarea” protagonistului.

 

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s