Petru Constantin Teodor – „Dincolo de cuvinte”

 

Poezia adevărată dă sens unei vieți care își caută înțelesurile nu printre formele de kitsch aflate la cheremul unor mode trecătoare, ci devine ea însăși martorul neobosit al unei căutări ce nu se mai sfârșește, cu punct de plecare în marea mitologie a ființei. Logosul dintâi este resimțit ca un hotar demn, în fața căruia nu se aștern decât micile istorii și capriciile lor, roase deopotrivă de vectorul timpului. În adevăr, fugit irreparabile tempus… Și totuși, aș îndrăzni să dau pe mai departe crez poetului, singurul din Cetate care își mai poate permite luxul de plăsmui lumi așezate sub tripticul adevăr, bine, frumos – doar poetul, cel atât de îndrăgostit de clipa ce i-a fermecat sufletul, străbătut de nostalgiile unui trecut ce în chip paradoxal naște reveria din prezent.

Pe bună dreptate, ce se află dincolo de cuvinte? După cum negreșit afirma Sfântul Serafim de Sarov, continuând în ținuturile largi ale Rusiei o trăire de sorginte patristică, aflăm că „Dacă nu ne este cu putință să rămânem netulburați, trebuie cel puțin să ne înfrânăm limba, după cum spune Psalmistul: «tulburatu-m-am și n-am grăit»”. Mi-am adus aminte de aceste cuvinte când și când, parcurgând textele lui Petru Constantin Teodor; mai mult, îmi îngădui să decupez din primul volum de versuri câteva rânduri: „E atât de mare / Dragostea mea iubito, / Că nu-i cuvânt să o cuprindă, / Nici grai în care să ți-o pot rosti”. Într-adevăr, iubirea presupune o existență în ruptură – și asta pentru că iubirea în preaplinul ei nu poate circumscrie în niciun fel falsitatea înconjurătoare. Adesea, tăcerea e consecința directă a unui sentiment netrucat dar imposibil de a-l descoperi în granițele unei contemporaneități fără repere. Tăcerea e prilej de trezvie, devine semn al dorinței de a încremeni timpul, de salvare în basmul dintâi… Despre toate acestea vine să dea mărturie noul volum de versuri, intitulat atât de sugestiv – „Dincolo de cuvinte”… Dinspre chiar al treilea text ni se oferă una din cheile cărții în discuție: „Mai stau și azi / Cum stam și ieri / Și cum la fel / Voi sta și mâine / Să caut stelele pe cer / S-ascult tăcerea din adâncuri” („Veghe”). O voi afirma încă de acum, autorul nu poleiază fără discernământ discursul, nu este interesat de artificii de moment. Identitatea lui se conturează în chip metaforic, odată cu prezența întrebărilor voit retorice din „Identitate”: „Eu? / O pasăre. / Gândurile mele? / Aripile. / Bătaia lor / În aerul curat al dimineții? / Cuvintele. / Cuvintele? / Zborul meu”. Folosindu-se de gratuități ludice, acest joc aparent nevinovat lasă loc unui motiv recurent, ce apare când explicit, când la adăpostul unei simbolistici luxuriante: motivul zborului ascensional, care implică fără doar și poate dorința de cunoaștere totală. Avem de-a face până la urmă cu un discurs neoromantic, asumat, o poetică a anotimpurilor interioare, unde frumusețea toamnei își cunoaște corespondent (parțial antitetic) în voiciunea primăverilor.

Aș vrea să fiu bine înțeles – da, am afirmat că textele autorului sunt pre-semne ale dorinței de însingurare – dar aceasta nu înseamnă că poezia sa este lipsită de dinamism. Dimpotrivă, poate paradoxal pentru unii, Petru Constantin Teodor glisează dinspre veghe către versul scurt, de sorginte populară. Fie în „Bacița”, fie în dionisiaca „Bahică” ori în „Cântec de haiducie” avem elementele unui fir narativ ce amintește de marile desfășurări baladești ale literaturii noastre populare. Se poate ca tot de aici să se nască amintirea scenelor din copilărie, dominate de dansul urșilor de Anul Nou sau de alte datini ancestrale – a se vedea poemul „Datini”.

„Menestrelul” e un alter ego al poetului; imaginea din oglindă contextualizează funcția regiei, poetul însuși dialoghează, are cuvântul, implicit demonstrează că este un inițiat. Când și când, în această lume temperată, își face loc imprecația, care descinde în note colocvial-ludice: „Ah, Poezie! Duh rău / Ce-mi umbli noaptea în pridvor / Du-te pe pustie / Lasă-mă să dorm // ‘Geaba-mi tulbură tihna / ‘Geaba-mi dai târcoale / Eu în nemurire / Nu am căutare”. De aici și până la vremea serii, altfel spus până la „Balada lupului flămând” ori „Cântec de haiducie” nu mai e decât un pas. Revenind, totuși volumul de față nu își joacă înțelesurile aici, ci în poetica amintită a anotimpurilor, în cadența rugăciunilor către Dumnezeu, în disponibilitatea pentru formularea simplă și clară a sentimentului de iubire: „Ai grijă, iubito! / Nu sta în calea vântului de-april / Poartă cu el ninsoarea / Florilor de măr și de cireș // Te va acoperi cu ele / O să te-mbete cu mireasma lor / Și din vraja aceasta / Nu vei ști să mai ieși // Nu te încumeta, iubito / Să te împotrivești primăverii / E doar în trecere, n-o poți opri / Las-o să facă cum vrea // Întâmpin-o însă cu sufletul deschis / Numai așa o poți ademeni…” („Gând de primăvară”). În urma celor expuse, probabil era de așteptat și prezența unor „eminesciene” în cuprinsul volumului, dintre care am selectat: „În nopțile sticloase de gerar / Printre flori de gheață îl zăresc la geam / Pletele-i ninse: codrii de-argint fremătând / Ochii mari negrii universul întreg revărsând…” („Eminesciană”).

Petru Constantin Teodor devine prin acest volum un nume ce merită a fi urmărit pe mai departe! Nu îi cunosc planurile, nu știu dacă prezentele texte vor face loc în timp altora sau vor deveni prețuri bine tocmite la început de mileniu trei. Ceea ce știu însă este că „Dincolo de cuvinte” e și despre tăcerea din proximitatea Adevărului, a Binelui. Iar asta (mă) liniștește!

 

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s