Schitul Românesc Prodromu, avanpost al dreptei credințe strămoșești

„Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187)

 

În an centenar, cuvintele lui Eminescu mi-au adus aminte de un volum mai puțin cunoscut – „Ortodoxie și românism” – al părintelui Dumitru Stăniloae. Recenzându-l cândva, am presupus că receptorul textelor lui Dumitru Stăniloae ar trebui să fie omul interesat de redescoperirea propriei sale condiții, cu scopul declarat de a nu se fi abătut de la ratarea țintei. Evident, creștinismul nu echivalează rece cu suma unor principii teologice, ci el se adresează direct persoanei iar existența acesteia nu are loc în datele unei matrici abstracte. Eul este centrul ontologic al unei deveniri întru asemănarea modelului prim, însă acest drum parcurs include realitatea conform căreia „din primul moment al existenței sale, eul are și notele pe care i le dă istoria înaintașilor săi. Înainte de a avea aceste note, înainte de apariția în imanență, el nici nu există. […] În felul acesta calitatea națională a eului omenesc nu este ceva accidental, de suprafață, aposterioric, ci face parte din destinul esențial al lui, se cuprinde printre determinantele imaginii lui eterne”. Evident, Părintele Stăniloae nu înțelegea prin calitatea națională un spectacol vetust, „o bandieră tri- sau bicoloră” și nici „afirmarea obstinentă a naționalității proprii”. De fapt, reiese că această calitate națională este însuși umanul într-o anumită formă a sa. Trebuie luat aminte, calitatea națională „nu stă la un colț al sufletului, nu constituie o piesă deosebită în organismul spiritual-trupesc al omului”. Umanitatea rămâne interioară firii noastre naționale. Românul iubește oamenii de un alt neam nu printr-o depășire a condiției sale de român, ci rămânând român. Aceasta ar putea constitui paradigma pe care o are în vedere ortodoxia când, „răspunzând la întrebarea despre raportul între creștinism și națiune, nu subestimează factorul național”, ci dimpotrivă, găsește toate motivele de a-l capacita.

Schitul Chinovial „Prodromu” din Sfântul Munte Athos ocupă un loc cu totul special în devenirea neamului nostru. „Chestiunea Prodromului”, cum a fost ea numită adesea într-o epocă sau alta, ar trebui înțeleasă la rândul ei într-o astfel de cheie. Călugării români din Sfântul Munte ne reprezintă fie și în parte, pe noi, românii, în acest drum al căutării Chipului identitar. Cu bune și rele, istoria Schitului este sinuoasă în special la începuturi, atunci când obștea este frământată de varii interese. Acum, la peste o sută cincizeci de ani de la întemeierea sa și în an centenar pentru întreg poporul român, merită re-fixate câteva repere cronologice. În desfășurarea monahismului românesc athonit, Schitul „Prodromu” se autoinstituie în punct de referință și ocupă un loc de frunte între locașurile românești athonite – acesta a fost înălțat în pustia Viglei, ca urmare a unei profeții minunate văzută de Cuviosul Marcu, ucenicul Sf. Grigorie Sinaitul, în anul 1337 („Schitul Prodromu stă drept înspre răsărit ca o mireasă în așteptarea Mirelui ceresc în Altarul Sfântului Munte”). Mult mai târziu, zidind câteva odăi și poarta chiliei, se pare că cel dintâi începător român cunoscut este Macarie Vlahul, cu el începând de altfel „Monahologhiul Schitului Românesc Prodromu”. Totuși, nu se cunosc mai multe date despre acest monah. De mi se permite o atare formulare, cel de-al doilea începător este Cuviosul Iustin Vlahul, provenit din Lavra Neamțului, cel care reușea să transforme pentru întreg neamul moldovenilor Chilia Prodromului în Schit Chinovial. Schitul Prodromu a dobândit de la Marea Lavră acest statut în 1820, printr-un hrisov de întemeiere. Din cauza Revoluției de la 1821, când obștea s-a risipit din cauza răzmeriței pornite de turci asupra Athosului, actul de întemeiere a fost adus de către părinți în țară și depus la Mănăstirea Neamțului. În ciuda vremurilor potrivnice, biserica Schitului avea să fie salvată în mod miraculos de către Sf. Ioan Botezătorul. Treptat, intrăm oarecum în perioada modernă, paradoxal o perioadă a căutărilor, cu cel puțin două decenii de lupte intra- și extra- muros. Revenind, al treilea începător și mare ctitor al Schitului este Cuviosul Nifon Ionescu. De acum încolo, în chip evident, înțelegem: „chestiunea Prodromu” nu este de factură strict bisericească, ci ea dezvoltă conotații politico-naționale. În tot cazul, statul național român avea să fie interesat de o Biserică națională, bine consolidată și independentă. Astfel, la 3 decembrie 1864 consemnăm proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către statul român, urmând ca abia în 25 aprilie 1885 Patriarhia Ecumenică să recunoască oficial noul statut al acesteia. Revenind la 1820, Domnitorul Grigorie Al. Ghica, dimpreună cu Mitropolitul Sofronie Miclescu, solicită pentru încă o dată Marii Lavre acceptul (pentru Nifon și Nectarie) de a „rezidi” Schitul Prodromu. Ajutoarele financiare aveau să curgă deîndată din Moldova și Muntenia. Grație aceluiași Grigorie Al. Ghica, cât și Mitropolitului Calinic Miclescu, la 7 iulie 1853 Moldova a depus suma de 3000 de galbeni în casa Epitropiei Sf. Spiridon din Iași. Pe de altă parte, Caimacanul Alexandru D. Ghica și Mitropolitul Nifon Rusailă al Țării Românești aveau să întregească o sumă importantă pentru dezvoltarea Schitului. În tot cazul, până către 1866, banii adunați din România aveau să depășească o sută de mii de galbeni. Totuși, după cum am afirmat, această perioadă se suprapune și peste un lung drum al căutărilor, al intereselor de tot felul, al rupturilor și împăcărilor. La 1861 noul stat național român primea numele de România, ceea ce a presupus, după cum era firesc, unificarea politică, socială, economică și culturală. În mod evident, o asemenea schimbare a dus la nevoia schimbării sigiliului Schitului, care va consemna de acum înainte că este Schit Românesc, și nu Moldovenesc. Cert este că la 21 martie 1869 membrii comunității monahale se adresau Ministrului de Externe, depunând vechiul sigiliu. Trei ani mai târziu, mai precis la 19 iunie 1871, principele domnitor Carol I al României recunoștea printr-un „hrisov” românitatea Schitului. O mare schimbare intervenise la mijlocul lui 1870, prin faptul că, beneficiind de aprobarea mitropolitului primat Nifon, și cu aprobarea Marii Lavre, comunitatea monahală l-a ales drept superior pe ieroschimonahul Damian. Din păcate, începuse o luptă acerbă între Nifon și Nectarie, sprijiniți de mitropolitul Moldovei, și Damian, sprijinit de către mitropolitul Țării Românești. Pe rând, când unii, când alții, aveau să se bucure de recunoașterea Patriarhilor Ecumenici, Ioachim al II-lea și Ioachim al III-lea. În această micro-istorie zbuciumată a celor două decenii, 1870-1890, Schitul Prodromu trebuia să își apere interesele și în fața Marii Lavre, care urmărea să constrângă din ce în ce mai mult libertatea monahilor români. Asistăm la o dublă ruptură, în raport cu Mănăstirea Lavrea dar și cu Chinotita Sfântului Munte. În tot acest timp, niciunul dintre ierarhii României nu putea să își însușească dreptul de a pune sau retrage pe superiorii Schitului Prodromu, întrucât acesta se afla sub jurisdicție străină. În țară, mediul politic nu era străin de toate aceste probleme. Procesul pe care Marea Lavră l-a intentat în anul 1881 împotriva Schitului la Patriarhia Ecumenică a determinat reacția imediată a Guvernului României, care prin intermediul Legației de la Constantinopol a căutat să apere drepturile de autonomie. De altfel, putem acum să avem acces la documentele epocii, grație excelentului volum „Autonomia bisericească și națională a Schitului Chinovial Prodromu de la Muntele Athos”, semnat de Pr. Prof. Dr. Mihail-Simion Săsăujan. Dintre acestea, observăm cum în țară se purtau tot felul de discuții despre problemele de la Prodromu, dezbaterile din Camera Deputaților fiind de obicei prilejuite de intervențiile lui Nicolae Ionescu, un impetuos apărător al călugărilor moldoveni. Una peste alta, abia la 22 iulie 1881 Patriarhia Ecumenică dorea explicit semnarea actului de împăcare dintre Marea Lavră și Schitul Prodromu. Totuși, acest lucru se va întâmpla mult mai târziu, la 20 ianuarie 1889. În lucrarea mai sus amintită, sunt deschise mai multe planuri, care consemnează, fie și în parte, semnificațiile culturale și naționale ale Schitului în contextul „renașterii naționale”, secularizarea averilor mănăstirești și atitudinea opresivă a călugărilor greci, reținând regulamentul Schitului Prodromu din anul 1891, cu rânduiala zilnică a slujbelor și a viețuirii din mănăstire.

În contextul anului centenar, când țara își construiește Catedrala, adăpostind în Paraclis o copie a Sfintei Icoane Prodromița, tot acest efort al definirii comunității monahilor români la Muntele Athos, între zidurile Schitului Prodromu, capătă noi valențe, trimițând peste timp un mesaj de încredere înseși românității în toate datele ei înalt spirituale. Din cartea-album editată de Schitul Prodromu, cu prilejul celor 150 de ani de la zidirea bisericii Schitului, voi consemna un scurt fragment din „Diata”, testamentul pe care ctitorul Nifon l-a lăsat fiilor săi duhovnicești la venerabila vârstă de 100 de ani: „…Iarăși să vă siliți cu toate puterile, ca să păziți pacea între voi, încât dacă se va întâmpla să vă mâniați între voi, să nu apună soarele întru mânia voastră, după cum este scris… Să fiți lesne iertători unii altora, de se va întâmpla vreo scârbă între voi, că zice apostolul: purtați sarcinile unul altuia și așa veți plini legea lui Hristos”.

Mă întreb – sper nu retoric – vom fi înțeles, așadar, că legătura dintre ortodoxie și românism este o realitate de necontestat? Depășind-o, omul își pierde reperele ce în parte sunt oferite și de Sfânta Tradiție. Mă folosesc pentru încă o dată de vorbele Părintelui Dumitru Stăniloae: „Să mai adăugăm că trecutul nu poate fi omorât nici din viața individului, nici a națiilor;  el continuă să direcționeze și să trăiască în viața insului și a națiunii”.

 

Marius Manta

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s