Gheorghe Iorga – „Epifanii dintr-o biografie interioară”

 

Plin de amărăciune, constat în ultimul timp faptul că literatura universală interesează din ce în ce mai puțin, că demersurile critice comparate rămân mai degrabă în sfera mediilor universitare și că acestea populează extrem de rar paginile revistelor literare. Toate se întâmplă deoarece mașinăria actului de valorizare nu mai e dispusă să aibă răbdare, ci se grăbește să pună tot felul de etichete unor apariții îndoielnice. Din cincizeci în cincizeci de kilometri se fac topuri de-o lună, creditate așadar vremelnic de voci a căror autoritate e construită, adesea, pe principii consumeriste. Însă pe de altă parte, din era nefericitului post-Adevăr, îmi aduc aminte, iar și iar, de gândul plin de lumină al profesorului Al. Husar, cel care îmi vorbea, undeva într-un timp nu tocmai îndepărtat, despre conceptul de „noua modernă”, concept ce ar fi avut datoria să plece dinspre aceleași valori clasice în interpretarea discontinuităților postmodernismului atotcuprinzător. Credea, implicit, în recuperarea Europei, în re-conturarea unei societăți plecată acum spre niciunde. Dar ce m-a frapat atunci, a fost că domnia sa continua să creadă exclusiv în omul definit în orizontul culturii, al unei culturi care să își poarte zborul într-un continuum firesc dar necesar, care să nu se sustragă tripticului antic bine, frumos, adevăr, ci să îl îngăduie, ca pe ceva organic. Vorbea implicit despre rolul netrucat al intelectualului, punându-și motivat întrebarea câți dintre decidenții culturali ai momentului ar putea să relaționeze constatările punctuale din propriile lor lucrări teoretice cu elementele vii de expresie și ființare artistică. Pe de altă parte, lăsa să se întrevadă o altă întrebare: câți vor rezista / câți vor fi rezistat timpului? Poate dintre toate, aceasta rămâne provocarea capitală.

Ei bine, am certitudinea că Gheorghe Iorga poate să treacă o asemenea probă, înscriindu-se printre cei cu-drept-de-a-rămâne, nu doar între cei chemați. Argumentele pe care le pot aduce sunt numeroase, întâlnind deopotrivă statutul unui gânditor care și-a înțeles menirea în cetate dar și bucuria pură a creatorului, a celui care odrăslește alte și alte posibilități de interpretare. Nu din dorința de a acapara vreo modă, opera lui Gheorghe Iorga își dovedește continua deschidere către universalitate, descoperind adesea punți de legătură viabile între formule culturale complementare. Mai mereu, excursurile culturale pe care ni le propune certifică disponibilitatea de a surprinde, analiza, concluziona asupra unor forme și conținuturi literare care antrenează epoci, paradigme diferite; până la urmă, plaja culturală largă, informația din toate domeniile conving de cele afirmate orice lector, fie acesta avizat / competent ori chiar nespecializat, întrucât informația este oferită fără volute care să îngreuneze discursul. Formula eseistică pe care a propus-o în atâtea rânduri îi prilejuiește o analiză interdisciplinară, dar pornită cumva din extrema interioritate a corpusului aflat sub lupă.

E și cazul ultimei apariții – un volum dedicat lui Rainer Maria Rilke, autorul propunându-și, după cum ne mărturisește, un răspuns, fie acesta evaziv și peste timp, la o sumă importantă a neliniștilor provocate de întâlnirea cu opera a cărei originalitate se dovedește pe mai departe a fi fără cusur. Rândurile compun într-adevăr un vademecum, mizând pe o sintagmă în parte recurentă, dezvoltând un simț diferit pentru ceea ce avea să se autoinstituie în „magie a integralității”. Implicit, asistăm la un proiect îndrăzneț, care e interesat de interculturalitate și intertextualitate, mărturisind indirect prin tema aleasă parte a ereziilor modernității, inventariind false vârste eroice și invarianții unui homo fausticus. De-a lungul acestei investigații din aproape în aproape, Gheorghe Iorga nu plătește tribut exclusiv biografiei lui Rilke, în sensul obișnuit al cuvântului! Ni se destăinuie: „Am încercat nu să caut omul din spatele operei, cum se procedează în astfel de demersuri, cu atât mai puțin să scormonesc în viața lui spre a afla amănunte ce fac din el un om obișnuit / neobișnuit, ci să mă folosesc de o astfel de formulă dându-i alte înțelesuri. Mă obligă la asta comportamentul poetului, viața sa lăuntrică extrem de sofisticată – un labirint sufletesc greu de desenat”. E o existență labirintică de-a lungul căreia omul iese în afara timpului, căutându-și chipul / chipurile deformate de propriile alegeri. Parte din resorturile ambiguității sunt provocate de problema alterității, a unei înstrăinări față de tot ceea ce i-ar fi putut fi aproape. Nu neapărat într-o formulă decadentă, Rainer Maria Rilke a căutat și a frecventat mediile aristocratice, și-a afirmat pretențiile nobiliare, deși a rămas în continuare fără patrie – un austriac născut la Praga, un poet german care a trăit fatidic mai tot timpul în afara Germaniei, prețuind nu de puține ori bătrâna Italie ori alte ținuturi, mai exotice, dar autoexilat până la moarte în Elveția. Devine echivalentul unei zbateri metafizice, a unei căutări continue, compunând prin textele sale o adevărată patologie a alterității. Într-o scurtă paranteză, voi reaminti că Solomon Marcus considera că identitatea și alteritatea sunt de nedespărțit, arătând mai departe că cei doi termeni nu pot fi înțeleși decât împreună, deoarece ei capătă semnificații unul prin celălalt, asociindu-se prin analogie, contrast sau contiguitate. În parte, fiecare termen poate echivala cu negația celuilalt. Revenind însă la poezia lui Rilke, putem constata cum diferența devine expresia unui conflict tragic și mai deloc a unei colaborări. De fapt, întregul eseu al lui Gheorghe Iorga echivalează cu o reconstrucție ce are puterea să analizeze limitele inferioare și superioare ale aceluiași eu aflat într-o prefigurare neostenită. Altfel, în definirea acestei alterități, autorul eseului se apropie, fie și în tușe groase, de interioarele poetului în discuție: alteritatea se afirmă ca o condiţie de existenţă nu numai în afara sinelui, prin raportarea la ceilalți, ci și înlăuntrul acestuia: clipă de clipă, ipostazele fac din persoană o ființă multiplă: Eu devine un Unu plural. În acest fel, am putea interpreta alteritatea sub forma unui blestem de neocolit al condiţiei unei conștiințe înalte. Mai mult, probând discernământ în alegerea faptelor din viața lui Rilke, Gheorghe Iorga face loc instrumentarului psihanalizei: „Nutrea față de părinți sentimente contradictorii, variate în timp. Mărturie stă o nuvelă scrisă în 1898, «Ewald Tragy», unul dintre rarele texte autobiografice; mai ales, o scenă ce-i evocă pe tată și pe fiu plimbându-se pe străzile Pragăi, înainte de plecarea poetului la Munchen, în ciuda voinței lui Joseph. Atunci, chiar dacă amintirea e dominată de refuzul violent al unui tată care admitea că te poți consacra literaturii doar «alături» de altceva, Rilke se lăsa pătruns de tandrețe, chiar de milă față de acest om amar, dar bun, cu 40 de ani mai în vârstă decât el. «Aș vrea să-i mărturisesc tatălui meu multă afecțiune. Bunătatea lui e inexplicabilă, iar viața mea, pe care n-o poate înțelege, e un motiv cotidian de sfâșietoare grijă»”.

Întrucât universul lui Rainer Maria Rilke se dovedește a fi multi-fațetat, îndrăznesc să consider suma acestor epifanii dintr-o biografie interioară un adevărat panopticum, mărturisind din aproape în aproape apariția unui titanism aparte, de sine stătător. Așa cum am lăsat să se înțeleagă, întâmplările existenței tridimensionale sunt doar jaloane ale imaginarului, inventariind perioada militară (cu camaraderia viguroasă, lipsită de tandrețe), cu o copilărie și adolescență ce rămân aproape în totalitate sub semnul necunoscutului, conducându-ne pe mai departe către primele pulsiuni creatoare ale unui „întâi Rilke” care ne lasă totuși să întrevedem încă de pe acum simțul melodiosului, obsesia morții, dar și gustul pentru tot ce e crud ori veșted. Urmează la 12 mai 1897 întâlnirea cu Lou Salome, femeia care îi va fi înțeles cel mai bine luptele purtate lăuntric. Apoi, dintre cercuri din ce în ce mai mari, viața-i continuă în aceeași construcție, tristețe – singurătate, deși acum întrevede în poezie o mișcare veritabilă spre divin… Urmează experiența pariziană, cu celebrele „Însemnări ale lui Malte Laurids Brigge” dar și cu volumul „poeziilor noi”, o carte muncită, „născută din inspirația pe care o chemi și pe care o reții, «un efort de transformare integrală a lumii»”. Urmează Marele Război, realitate pe care Rilke pare să o așeze sub semnul grotescului. După o lungă perioadă de așteptare, e consemnat afluxul liric, definitivând către 1922 „Elegiile duineze” și „Sonete către Orfeu”. Dar toate acestea, repet, sunt puncte de tangență ale unui discurs critic minuțios cu biografia luxuriantă ce ține de un modernism ale cărui articulații nu vor putea fi probabil niciodată înțelese întru totul.

Gheorghe Iorga nu știrbește cu nimic dintr-o operă fascinantă. Nu e interesat să demitizeze. Fără să aibă însemnele provincialului, actul său critic nu urmărește sub niciun fel să închidă temele majore ale poeziei lui Rilke. Dimpotrivă, așa cum se întâmpla și cu volumele închinate spațiului persan, și de această dată redeschide subiecte, le așază pe masa de lucru, probând capacitatea de a inter-relaționa și de a compacta judecățile de valoare într-un exercițiu critic care întâlnește viața propriu-zisă. După cum Rainer Maria Rilke afirma într-una din „Scrisorile către un tânăr poet”, opera de artă este bună dacă a apărut din necesitate. Doar originea acesteia îi dă aprecierea, cât timp nu uităm că „…solitarul poate pregăti de acum și clădi cu mâinile sale care se înșeală mai puțin. De aceea, dragă domnule, iubiți-vă singurătatea și purtați durerea pe care vi-o cauzează cu jale frumos tânguitoare. Căci cei care vă sunt apropiați vă sunt departe, spuneți, și asta arată că începe să fie larg în jurul dumneavoastră. Și dacă apropierea vă e departe, atunci depărtarea vă e deja printre stele și foarte mare; bucurați-vă de creșterea dumneavoastră, în care nu puteți lua pe nimeni cu dumneavoastră, să fiți bun față de cei care rămân în urmă, să fiți sigur și liniștit față de ei, și nu-i chinuiți cu îndoielile dumneavoastră și să nu-i speriați cu încrederea dumneavoastră sau cu bucuria pe care tot nu le pot înțelege”.

 

Marius Manta

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s