Iudacainul

 

Odată cu prezenta scurtă prezentare, sunt condamnat să folosesc o serie mai largă de superlative. Un nou volum, o reușită (eminamente) de excepție! Oricât de mult mi-aș fi dorit să întreprind o analiză literară, aceasta pur și simplu pălește în fața energiilor pe care volumul le transmite.

Din punctul meu de vedere, această pocăință, firește în cheie lirică, ne poate conduce, fie și indirect, către o experiere apofatică a lui Dumnezeu. Mai mult, dacă m-aș gândi la un diptic în lirica românească, interesat de cunoașterea plenară a ipostaselor divine, aș spune că poemele acestui volum ar putea întâlni în orice moment discursul liric-liturgic al versurilor lui Daniel Turcea. Ar dialoga peste timp, mărturisind în oglindă o singură certitudine: aceea a prezenței lui Dumnezeu.

Dar revenind efectiv la realitățile volumului, firește că nu m-am simțit în stare să gestionez din prima titlul cărții: „Iudacainul – cartea întâi a pocăinței”. Înțeleg că cele două personaje au cunoscut o atestare implicit istorică dar întrebarea-de-acum este Cine se apropie în actualitate de condiția proscrisă a celor doi? Ar fi nimerit așadar să știm cât de vie poate să rămână o matrice identitară în care să se combine palierele cele mai abjecte ale firii umane. Volumul în discuție nu propune deloc realități agreabile. El nu a fost scris ca să placă, ci se autoinstituie într-o cale extremă a recuperării Chipului iconic dintâi. Într-un fel, autorul pleacă la luptă, vrea să se întoarcă Acasă, deși e conștient de faptul că de-a lungul acestui drum va întâlni toate bolgiile posibile. Pentru că de fapt, drumul nu va fi făcut de unul singur, dușmanul nu se află la orizont, ci e dincolo de umăr, în proximitatea imediată, incomod, e vocea – de – lângă care necontenit îi amintește de învoiala făcută. Ne aducem aminte că într-o legendă se spune despre Cain că nu știa să omoare și că în fapt a fost însuși cel rău cel care l-a învățat cum să comită actul reprobabil (puteți întrevedea aici motivul faustic al pactului cu diavolul de mai târziu, un motiv atât de recurent în literatură). Din momentul în care crima se produce, Cain nu își mai găsește liniștea: oriunde se va afla, el va duce cu sine un zbucium: „Când vei munci pământul, el nu-ți va mai da puterea lui; rătăcitor vei fi și fugar pe pământ” (Facere 4,12). Sfântul Iov de la Poceaev arăta că orice război este crunt, dar mai cu seamă „cel lăuntric, când frate se ridică împotriva fratelui și se urăște unul pe altul și încă și mai mult îl întărâtă pe el, ci nu îl înduplecă la liniște. Ucigând odinioară Cain pe fratele său, s-a vărsat doar sângele fratelui. Însă uciderea duhovnicească întrece această ucidere: cu cât e mai apropiată înrudirea, cu atât este mai grea uciderea”. Și cum să nu tresalți când în volum întâlnești mărturisiri care reiterează păcatul înfăptuit atunci: „L-am mâniat pe Dumnezeu și pe voi v-am mințit, // eram dregător peste cuvinte false, / săltare a închipuirii, / o, cum v-am făgăduit limanuri-lumină / și-am virat cârma spre mlaștini semănate / cu demoni și frică. / lațuri prin apele ticăloșiei și smârcuri / și vidrele morții”. („Întoarcerea-n zădărnicie”) sau „Arta uciderii duhului / cu o singură strigare la cer / se învață în școli și academii / unde cresc conștiințe pătrate, / rareori roase puțin pe la colțuri, / cainiți și iude docente / într-un gând reptilin învață să-și moară / viața pentru fericita biruință iudacaină” („Semănător de sminteală”). De altfel, într-un soi de atenționare situată la începutul volumului, Ioan Enache ne avertizează: „Iubiți cititori, orice asemănare între noi și personajele acestei cărți, între viața noastră și faptele lor, nu este întâmplătoare, ci ne privește personal pe fiecare în parte. Prescriem a se feri de lectura ei minorii, cei slabi de înger, cei săraci cu duhul, neîmbisericiții și cei mult prea (in)sensibili”.

Constatăm cum încă din start vina este conștientizată, asumată, iar de aici înainte se poate miza pe catharsisul actului de penitență, chiar dacă acesta este formulat estetic.

Iar jumătatea lui Cain începe să prindă contur…

Actul trădării, acompaniat cu cel al crimei devin coordonatele unui plan terifiant, în care nu se consumă decât sentimente de ură, gelozie, revoltă, situație care va consfinți era omului pierdut, fără repere. Referindu-se la condiția lui Iuda, la scena trădării, Sf. Ioan Gură de Aur găsea de cuviință să ne arate că Iisus simțea compătimire și plângea, prin aceasta învățându-ne să îi plângem mai cu seamă pe aceia care greșesc, care fac rele, și nu pe cei care suferă relele – cei din urmă vor moșteni împărăția cerurilor (Matei 5,10). Însă deocamdată cei 100 de dinari nu pot trece în fața celor 10 000 de talanți, împărăția nu poate fi câștigată. Aproapele e încă departe și…

Iar jumătatea lui Iuda începe să prindă contur…

Apare ființa hiper-metaforică a unui rău dual, care îmbracă timpul și locurile, care înveninează istoria, e locul din care ficționalul sugrumă biograficul iar textul devine în mod clar un lamentatio, o plângere fără putință de a fi stăvilită.

Năluca iudacainului este aceea care se ivește pentru o clipă ca fulger al răului, ca tenebră a penumbrei, e ceva ce nu are concretețe fizică dar îi este îngăduită puterea de a tăia legăturile cu divinul. E peste tot, deși nu se lasă decât rareori întrevăzută. Sensul cuvântului nebun ține aici de alteritatea înrăită a individului, a unui cavaler apocaliptic: „Poate simți umbra străină cum/ se-nfășoară cu trupul meu, / străvezie haină de carne și de os / și prin pori ca un abur / intră în sânge un zeu fără tron” („Răpire”), „Și mai jos, / pâlnia beznei, / abis cutreierat de-un cal mai vânăt ca moartea, / călărețul cu trupul de leu capul balaur / și coada-nfoiată a păunului, / în loc de picioare odgoanele sepiei, lațuri, capcane // și infern și infern și infern” („Vedere prin iadul inimii mele”).

În toată această construcție, eul liric împlinește nevoia de a mărturisi și de a se mărturisi. Cuvintele sale definesc o poetică a transfigurărilor, presupunând în același timp o reală metanoia, precum se întâmplă în textul „Întâlnirea”. În fața râsetelor precum rafalele de mitralieră, eul execută un zbor regresiv către adâncuri, pentru că numai acolo se mai văd urmele luminii. Punctul maxim al căderii este atins în „Avantaj el”: „Cu pietre din morminte își zdrobea sinele / nebunul Gadarei. / Dintre toți el singur nu păștea porci pe pajiștea inimii, / ci hrănea năluci de șerpi și de lei. // Mai greu de beznă ca el, / prins în belciuge iudacaine, / striveam cu eul meu sinele altora” – am vorbit despre vina tragică, implicit de condiția unui tragism asumat întru totul existențial – cum altfel? – care ne aduce aminte de intervențiile moralizatoare ale Corului din textele antice – aici poate că e doar o a treia voce ce nu își poate stăpâni uimirea! – „O, fiule, din urzeala întâmplării căzut, / în statuia de cenușă și scrum semețit către cer, / mai bine ai fi locuit într-o lacrimă, / ca să poți vedea Părintele cum te ține pe palme, / să-nțelegi cum se încinge focul nelegiuirii / pe limba ta înspicată, / să știi din simțire / osânda care leagă / blestemul pe creștetul tău” („Atlasoidie”). Din această vale a plângerii, glasul urcă purtând ruga către Dumnezeu. Ne aducem aminte de vocea Psalmistului ori de cronicarii din vechime care puneau la îndoială frumusețea lumii acesteia și socoteau că totul rămâne sub semnul deșertăciunii. De la „iadul inimii mele fă-l scrum și cenușă” până la „Trei zile negre de somn ale Tale / prea multe milenii sunt pentru mine. / Dezbracă-Te, Doamne, de moarte, / de toată ocara și tremurarea din păcatele mele / și-nvie în inima mea ucigașă / azi și de-a pururi!” („IV”).

Din toată această retorică a existenței în ruptură, un singur text pare să nu fie străbătut de viteza păcatului, cel dedicat nașterii lui Iisus. Doar aici, acum, la începuturi, imago Dei va compensa durerea sfâșietoare provocată de clivajul eului. Prezentul nu e altceva decât deconstrucție, forță nimicitoare a tot ceea ce va fi stat ca normalitate.

Lumea în care trăiește Iuda e „lumea unei tăceri complet vinovate”, orașul care se stinge „într-o hrubă fără ieșire la cer”, „o noapte fără de răsărit”, o dimineață care atârnă ca o flamură sfâșiată prin spini. Poezia lui Ioan Enache mizează pe un dinamism total, pe verbe tari, pe substantive pline de sens, deloc abstracte, aș numi-o filosofia unui fatalism dejucat. Pentru mine, această carte a pocăinței este cea dintâi în sensul în care e croită pe cea mai înaltă formulă de redescoperire a omului iar acesteia nu i-ar urma o a doua, ci mai degrabă un volum scris în  urcare, pe scările Crucii. E timpul ca prăpastia să fie schimbată cu înălțimea, e timpul să ne aducem aminte de acel minunat „Bucuria mea” rostit din lumină, cu lumină, de Sf. Serafim de Sarov. Și astfel, ținutul omului – neom va fi fost de-acum abandonat!

 

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s