Ignatie Grecu – „Mandylion”

„Şi s-a întors Anania în Edesa la domnul său şi i-a dat lui acea închipuire a feţei lui Hristos nefăcută de mână pe mahramă şi epistola cea scrisă. Iar Avgar, luând-o, s-a umplut de mare bucurie şi, sărutându-le pe amândouă cu dragoste şi închinându-se chipului lui Hristos, îndată a câştigat schimbare de durerile sale, fără numai puţină parte de stricăciune rămăsese pe faţa lui, până la acea vreme în care avea să vină la dânsul ucenicul cel trimis de Domnul”. Precum în vechime zugravul Anania înapoia în Edesa Sfânta Mahrama cinstitului Avgar, Ignatie Grecu ne oferă acum o antologie de versuri intitulată „Mandylion”, cu trimitere evidentă înspre un interval mai larg, de-a lungul căruia a înmulțit experiențele duhovnicești, inclusiv prin formule lirice. Autorul de față face parte din categoria scriitorilor care își vor fi găsit deja în lirica noastră un loc aparte, îmbinând discursul duhovnicesc cu imagini artistice ce amintesc, fie și vag, de simbolismul floral al lui Dimitrie Anghel ori Ștefan Petică. Aceasta se întâmplă nu formal, întrucât poezia lui Ignatie Grecu a presupus parcă dintotdeauna apariția unor sinestezii surprinzătoare ce întâlnesc autenticul trăirilor. Prezenta antologie, publicată la „Eikon”, mărturisește în întregul ei Chipul blând al Mântuitorului, gravând în filigran suavitatea unor sentimente pure, deloc diluate, aflate deopotrivă într-o completare și continuă căutare a asemănărilor dintâi.

Bucurându-se cu toată ființa de spiritualitatea unui loc cu o istorie multiseculară, Ignatie Grecu trasează la Mănăstirea Cernica hotarele unui datum identitar în care se simte nu neapărat confortabil, cât mai ales responsabil pentru darurile ce i s-au dat. În mod evident, lecturăm o poezie ce își răsfiră rosturile în tainele bisericii, iar dintre toate cele rostite se iscă prilej și vânt pentru un zbor ascensional, acesta fiind în fapt și unul dintre motivele recurente ale textelor.

Această pânzătură a mângâierii adună potrivit poeme emblematice din unsprezece volume, de la „Malul cu sălcii” (1988) până la „Cântecul păsării pe acoperiș” (2014). Imaginarul pe care autorul îl construiește cu migală este prefațat extrem de subtil de către Dan Verona; deși „ghidajul critic” e realizat cu pricepere, nu aș trece mai departe fără a face o precizare: personal, consider că Ignatie Grecu își arată abilitățile în arta lirică încă de la început, rămânând până în prezent cu aceeași disponibilitate pentru grădina ce se schimbă în biserică. Volum după volum, înțeleg că motivația reală a scriiturii se leagă de cunoaștere dar și de complinirea iubirii Treimice. Trăirile eului liric nu presupun nici pe departe o experiență intra muros, ci ochiul sondează infinitul spațial și temporal, dar paradoxal și un anume punct în care se întâlnesc biserica, satul patriarhal cu natura transfigurată. Nu cred să greșesc, e o poezie de o cromatică cantabilă, în care întâlnim corespondențe line: „Lebădă, turn alb înclinat, / Zvonul de flaut deasupra te ține. / De drumuri de mireasmă văzduhul plin e. // Cărămiziile temple dorm în adânc. / Și-n zidurile lor nu-i nicio fereastră. / Nici nu-i nevoie. Singur acest lac // Iată, mi-o spune” („Medievală”) sau „Departe sub roțile Carului Mare / Adoarme satul meu obosit. / Copiii dorm cu stele mari în brațe / Ca săbii de lemn lustruit. // Fântânile cu ciuturi goale / Așteaptă zorii să vină. / Iar fetele se trezesc din vis / Puternic mirosind a lumină” („Departe sub roțile”). Ei bine, de pe acest mal cu sălcii, când sondând cu privirea distanțele, când întins printre mărăcini, poetul ne aduce aminte indirect de fiori di virtu din „Țarina crinilor” a lui Paisie Velicikovski: „Aș vrea să fiu acolo / Unde numai roua mângâie ochii plecați ai florilor / Și glas din apă dă pletelor ierbii ocol. / Sfâșiată va fi pânza văzduhului / Și pieptul nopții gol. // Întins printre mărăcini / Sub umbra săracă / Să nu știu dincotro vine vântul / Și-ncotro pleacă” („Întins printre mărăcini”). Această tainică legătură cu natura continuă și în „Stejarul”, simbolică aducere aminte a Stejarului din Mamvri.

Altfel, regăsim o străluminare ce ne trimite spre prapurii lui Horia Bernea. Așa avem acces la Voroneț, înțeles ca „acel frumos, ceresc albastru / Prin veacuri, o minune, / E sufletul lui Daniil Sihastru / Topit în rugăciune”. Tot aici sunt Moldova mult iubită, cât și plânsul pentru țară: „Pentru ce bat clopotele trase de funia învechită / Doar soarele de după deal n-a răsărit. / Moldova mea săracă și smerită / Se suie ca să prindă utrenia la schit. // Prinosul ei de lacrimi atât s-a înmulțit / Că mirul rugăciunii se suie până-n cer / Și nu se mai oprește la vămi că le-a plătit, / Moldova mea săracă și îmbrăcată-n ger” („Moldova mea”), „În pleoapă grea de plâns / Sarea lacrimei am strâns. // Cu cenușă amestecat’ / Pâinea mea o am mâncat. // La răscruci, amărăciune, / Trupul tău cel drag apune. // Iarbă crește să-l slujească / Săracă Țara Românească” („Plâns pentru țară”). Sigur, de toate acestea se leagă versurile închinate lui Valeriu Gafencu ori Râpei Robilor; prezența îngerului („Îngrijește-te de aripi / ca să poți zbura, / mi-a spus îngerul / cândva. // Fii treaz! Fii gata devreme! / Oricând, / Stăpânul, / poate să te cheme…”) din „Ascultă-mă” e lecția supremă a vieții, e șansa de a îmbătrâni frumos: „Îmbătrânim frumos! Cum se cuvine! / Cu umerii plecați sub aripi mari și grele / Ce-au traversat noianul plin de stele, / Ne-ntoarcem, Doamne, liniștiți la Tine”…

Se regăsesc în această antologie și multe poeme care se leagă de un moment biblic, specific, care este nu neapărat resemantizat cât împrospătat cu nuanțe în parte orfeice. În această poezie mistică se întâlnesc poetul și psalmistul, omul și Domnul: „Sunt cel ce-și pleacă fruntea / Adânc până la pământ / Și-atinge cu buzele însetate / Fulgerul de rouă pe firul de iarbă. // Sunt cel care nu știe de ură. / Lemn îmbrățișat de frig de topor / Mare sub lună ce-ndură / Mângâiere – porfiră de nor” („Psalmistul”).  Avea dreptate Dan Verona când afirma: „Contemplarea Creației lui Dumnezeu permite poemului un minunat răspuns doxologic. Prin poezie rațiunile dumnezeiești din făpturi se fac înțelese și mintea contemplatorului primește, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, «arătarea Rațiunii creatoare a tuturor din ordinea frumoasă a celor văzute». Deși vulnerabilă după Cădere, Creația poate oferi mai departe fructele mângâierii, poate fi mai departe masă împărătească pentru cel deschis Logosului întrupat. Poemele părintelui Ignatie mărturisesc, în plinătatea lor doxologică, ceea ce spunea cândva poetul argentinian Jorge Luis Borges: «Cu trecerea anilor am observat că frumusețea, ca și fericirea, e frecventă. Nu trece o zi în care să nu ne aflăm, pentru o clipă, în rai»”. Revin, poezia Părintelui Ignatie este iubire, continuă în plan uman experierea harului divin. Dacă majoritatea vocilor lirice „ce se poartă” se află în labirint, sunt altfel spus prinse în hrubele mitului, aceste versuri declamă cu întreită bucurie firescul existenței. Este o poezie care nu își caută extravagant forma. Bogăția de sensuri, temele numeroase, motivele-nucleu suferă pe rând un proces de re-instituire, dimpreună conturând datele unei existențe ce nu cunoaște nimic artificial.

În mână ținând toiag de foc, Părintele Ignatie Grecu se hrănește cu energia imnografică a Răsăritului Ortodox, pe care desigur, o completează. Așa cum misterul Sfintei Mahrame se menține până astăzi dar bucură credincioșii peste veacuri, am credința, la o altă scară, că și antologia de față a lucrat cu multă acribie și cuvenită măsură la întâlnirea cu Sfântul Chip.

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s