Starea de parc

starea

Nu știu dacă sunt neapărat pesimist, însă mi se pare din ce în ce mai evident că oamenii frumoși tind să fie pe cale de dispariție. Nu spun noutăți, la orice colț, pe orice bancă, în proximitatea a orice și oricui, în afara timpului sau anchilozați în el, stăm cu privirea aplecată în ecranele din ce în ce mai micuțe, de câțiva cm, dar care ne mistifică atât de ademenitor realitatea, încât semnăm pactul cu tehnologia, devenim atleții unei curse ce nu mai are linie de finish. Ei bine, în această dimensiune oarecum potrivnică armoniilor de altădată, se mai ivește câte un gest recuperator și răceala ecranelor-escort devine aproape pe neașteptate spartă. The wall, și dincolo de el… a (mai) rămas câte ceva, încremenit în așteptare!
Îl cunosc de ceva timp pe Lucian Șerban, un pasionat al (protejării) mediului, un om de o căldură aparte, cu ochi pentru ceea ce merită cu adevărat. Nu pare a se ghida după principii preexistente, fără a le acorda cu realitățile pe care le trăiește. Deopotrivă prieten cu tradiția și modernitatea, are o știință firească de a aduce la un numitor comun abilități ce fac cinste omului din cetate. Pentru că a dedicat o bună parte din energia sa orașului în care trăiește, căruia ia impregnat acel „verde de Bacău”, marcă distinctă în spațiul virtual. Rândurile de față sunt prilejuite de apariția la „Rovimed Publishers” a unei cărți-album speciale, mai degrabă un demers plecat „din inimă” ce are, sigur, și funcția de a proba calitățile de fotografie artistică. Nu sunt neapărat un specialist în domeniu, însă șirul instantaneelor surprinse poartă în subsidiar un ceva estetic universal valabil: dacă focusezi și mai mult, treci dincolo de ceea ce îți oferă strict tiparul, te poți pomeni foarte bine într-o grădină din Kyoto ori Canada (am ales probabil subiectiv aceste locații) – ce contează cu adevărat e discursul naturii care știe să îmbrățișeze obiectele-de-mână-făcute după rigori neînțelese rațiunii.
Am trăit atât anii copilăriei, cât și adolescența în parc, printre copaci, arbuști, flori, bănci, oameni surâzători ori încruntați, trăgând cu ochiul la îndrăgostiți sau bucurându-mă pur și simplu – fie de vânt, fie de ploi, de razele soarelui ori de ciudatele apariții din penumbră. Sunt convins că intuiesc o bună parte din această „stare de parc” pe care a vrut să o transmită Lucian Șerban. Până la urmă e o elegantă călătorie spre sine, rememorare a firescului cândva pierdut.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s