Nicolae Tăicuțu – „vitregii suportabile”

Poezia lui Nicolae Tăicuțu rămâne în sfera unui discurs bine scris, care își atinge ținta, și, altfel spus, echivalează cu o atitudine inteligent drămuită, aflată în raport cu suma de minuni ce ne populează existența. Înțelegi din start că nu e frondă, nici nu închide un spirit refractar, chiar dacă ea mărturisește parte a interioarelor eului liric; nici nu e o poezie a evenimentului, refuză clipa în favoarea unor meditații ce deschid mai multe posibilități de receptare.

S-a zis adesea – și pe bună dreptate! – că Nicolae Tăicuțu explorează câmpia; e și cazul ultimului volum de versuri, publicat în 2019 la „Editgraph”, Buzău. În ciuda coordonatei orizontale pe care o impune imaginea unei câmpii, aceste „vitregii suportabile” pleacă de la repere „de profunzime”, personale și cât se poate de credibile. Ciudat, versurile chiar par să izvorască în continuarea unor secvențe de viață ce printr-o alchimie specifică evadează din naratio și trec în plus de semnificație. Voce echilibrată, autorul știe să drămuiască sentimentele pe care le aruncă în jocul poetic; astfel nostalgia întâlnește deopotrivă bucuria, dar și regretul unor apropieri ce nu mai trăiesc decât în stilistica unui imperfect fără bătrânețe. De fapt, dacă poezia e și „despre ceva”, atunci „ceva”-ul circumscris de Nicolae Tăicuțu reface boem un ținut patriarhal pe care vine să îl mărturisească. Evident voit, cuvântul lui Nicolae Tăicuțu ocolește programatic urbanul; el nu are datele necesare de a intra în construcții care să îți taie respirația, ci pur și simplu întrupează leac al redescoperirii sinelui. Autorul nu se ascunde privirii, ci i se oferă ca pre-semn al firescului: de-a lungul acestei suite de recuperări afective, multe poeme își vor finalitatea unor arte poetice: „nicolai t deschide – ca și altădată –/ calea unei umbre prin zid/ un zid adecvat, vechi, de cetate// umbra trebuie să fie/ mai luminoasă decât zidul/ gândește el, e logic, nu?/ și lovește în daltă cu sârg// încă își spune de fapt, repetă:/ umbra trebuie să fie/ mai luminoasă decât zidul/ umbra trebuie…// deși înlăuntrul său știe/ că totu-i o zădărnicie –/ că și de data asta, la un moment dat/ umbra/ se va confunda cu zidul –// eh! importantă este mișcarea întru/ întreținerea tonusului umbral/ constată  nicolai t/ și se adâncește urma dălții/ în zidul vechi de cetate” („poetul redă viață zidului”) sau „am un set de creioane colorate/ cred că le am de dinainte de a mă naște/ mi-au fost sortite spre moștenire pare-se/ le-am folosit adesea/ în interes personal le-am folosit/ spre satisfacția mea întru frumos, mândrie […] și nu s-au tocit cu timpul/ cred că la mijloc e vorba de o regenerare a lor/ culoarea este distinctă, chiar dacă lemnul/ e îmbătrânit și el regenerează la ascuțire// de fapt, această persistență a creioanelor este dată/ de refuzul, cu toată strădania mea, de a-mi colora propria umbră” („sunt eu”). De aici și până la „sentimental” nu sunt decât doi-trei pași: „singur/ dar singur nu par/ când/ acasă mă-ntorc acum/ în căușul câmpiei// tot drumul/ îmi vorbesc/ despre mine/ și-mi place/ și mă ascult/ cu evlavie acum/ spre acasă mergând”. Într-adevăr, drumul se înfășoară dinspre prezentul rostirii către un acasă gândit ca matrice a conviețuirii cu legile nescrise ale firii. Câmpia aproape că întrupează un reper însuflețit, ea acordându-se (ca altădată în romantism) dilemelor/ sentimentelor exprimate.

Sigur, textele la un loc compun și poezia unei treceri, totul înfiripându-se în prezența luminii – se pot regăsi cu ușurință trimiteri cu rezonanțe biblice. În linia aceasta a unei continue asumări a propriului destin, pas cu pas, Nicolae Tăicuțu inventariază și resemantizează (fie și în parte!) câteva motive: gara (trenul), strada (caleașca), umbra, fântâna, legătura tată-fiu; poate că unul dintre cele mai reușite poeme este chiar „suprapunerile timpului local”: „umbra tatălui/ urmată de umbra fiului/ tăiate pe lung din desfășurarea timpului/ și-n ritual suprapuse peste/ o altă umbră de tată/ urmată de o altă umbră de fiu// și încă și încă și încă// în suprapunere perfectă/ au luat locul limbilor/ bătrânului orologiu al câmpiei/ din turnul înalt/ ridicat peste zi/ se dă timpul probabil// doar noaptea/ cele două umbre/ dau/ ora exactă”.

Fără a încerca decât vag registrul ironic (a se vedea „retrăiri pe versuri bacoviene”), fără a rămâne prea mult în mrejele unui erotism diafan („despre dospirile nopții”), dezinteresat de circul prezentului, Nicolae Tăicuțu e un poet fără toane, interesat de recuperarea unor repere de o soliditate fără de care nu poate să respire.

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s