Ierarhul Academician Melchisedec Ștefănescu, predefinind România modernă

O societate dezbinată are de multe ori reflexul acesta al fixării programatice în reușitele trecutului. Fără doar și poate, România de azi își numără în varii momente neputințele, prinsă fiind parcă într-un soi de pasivitate în raport cu pragmatismul, atât cât mai e, arătat de celelalte țări europene. Europa însăși se caută, încearcă să își redefinească prioritățile, încearcă rezolvarea unor ecuații demografice deși pare-se că,  în grila unei lecturi pesimiste, toate aceste zvâcniri vor abdica în fața unor crude realități. Simplist, România se chinuie să ajungă din urmă fantoma unei Europe ce își oglindește chipul mai degrabă în manualele de istorie. Foruri care altădată contau în plan axiologic, precum Biserica ori Academia, astăzi nu mai întruchipează decât cel mult variante consultative. Omul contemporan se zbate într-o suficiență devenită organică și nu mai are intuiția, pre-sentimentul „cerului cu stele”. Revenit în matricea unui absurd pe care Kafka îl propunea metaforic cu atâtea decade înainte, omul-imediatului s-a trezit însingurat, fără țintă, mai nimerit spus, fără rost. În granițele acestui joc lugubru post-post-modern sau post-adevăr, tehnologiile cloud vând la tot pasul „haine” de unică folosință, tocmai pentru că momentul trebuie consumat (dacă se poate fără discernământ!), aici și acum.

Însă nu despre această societate lipsită de viziune mi-am dorit a lăsa întipărite puținele cuvinte ci dimpotrivă, deși voi fi taxat drept conservator, ba chiar retrograd, îmi doresc a vă propune drept model o figură cu totul aparte, peste care s-a așternut din nefericire uitarea dar care, prin deciziile sale privind politica internă dar și externă a României, prin considerațiile sale teologice, de o claritate evidentă chiar și pentru un auditoriu nespecializat, a contribuit pe deplin la formarea unei Românii în stare să se așeze în proiectul unei Europe moderne cu adevărat, la început de secol douăzeci.

Punctul de plecare l-a constituit o carte bine tocmită, articulată după toate rigorile înalte, dedicată de către Arhimandritul Pimen Costea memoriei Ierarhului Academician Melchisedec Ștefănescu, întru care a descoperit veleități elocvente specifice predicatorului, catehetului și pedagogului de excepție. Inițial teză de doctorat, lucrarea a fost susținută cu probitate științifică în anul 2012, la Școala Doctorală a Facultății de Teologie „Iustinian Patriarhul” a Universității din București, bucurându-se în chip deosebit de apreciere. Ulterior, descătușată de toate rigorile didactice, dar păstrând un tip de ordine prin care se autodefinește, teza de doctorat îmbracă forma unei lucrări științifice, la graniță cu o formulă eseistică. De-a lungul anilor, textul a fost revizuit și completat prin multe date inedite. Mai înainte, viața episcopului Melchisedec fusese în general cunoscută grație unor studii de mai mică amploare, prin consemnările făcute în manualele și cursurile de Istoria Bisericii Române, mai ales prin intermediul unei alte teze de doctorat, aparținând părintelui Alexandru Ioniță. Tomul de față ridică ștacheta, întrucât Arhimandritul Dr. Pimen Costea surprinde în toate aspectele ei o activitate plenară, desfășurată în acord cu interesele României Mari, dar propunând pentru prima dată coerent o latură definitorie a marelui ierarh, mă refer la aceea de predicator. Poate tocmai de aceea aflăm din cuvântul introductiv că elaborarea unei asemenea teze „reprezintă un act de recunoștință (și restituire) față de râvna lui omiletică, catehetică și pedagogică, râvnă care completează în mod fericit panoplia ostenelilor sale exemplare”. În mod cert, se poate afirma că subiectul e unul generos, datorat în bună măsură complexității activității acestui mare ierarh pe care l-a avut deopotrivă Biserica dar și Națiunea română, cele două fiind percepute ca într-o împreună-viețuire, amintind de polifonia unei lucrări simfonice. Dincolo de munca aproape sisifică pe care o presupune o asemenea lucrare, se înfiripă credința că subiectul în discuție acaparează mai multe dimensiuni. Revenind, autorul face parte din categoria cercetătorilor onești care nu e interesat de simpla alăturare a unor informații preluate de ici-colo; în spatele eforturilor sale, se întrevăd zecile de ore petrecute în biblioteci, în special în arhiva Bibliotecii Academiei Române, de unde a preluat un mănunchi de predici multă vreme necunoscute. Arhimandritul Pimen Costea se angajează în transliterarea acestora, oferind pentru prima dată o latură inedită a activității misionare și duhovnicești a ierarhului. Această dimensiune este obligatorie și grație faptului că Melchisedec Ștefănescu obișnuia să își scrie personal predicile, după o documentare riguroasă. În urma efortului de a surprinde pe de-a-ntregul această latură, Arhimandritul Pimen Costea ne dovedește implicit că ierarhul în discuție s-a dovedit mai prolific decât multe alte voci ale bisericii din timpul său.

Cartea propune trei supra-capitole, urmărind coerent câteva repere biografice, opera omiletică dar și opera misionar catehetică și pedagogică.

Melchisedec Ștefănescu considera că, mai ales în cazul preoților, ar trebui să coexiste cunoștințe de specialitate care să le întâlnească pe cele generale. Prin urmare, un preot care să facă cinste locului ar trebui să fie o prezență vie în comunitate, în stare de a conduce o discuție, de o probitate morală desăvârșită. În mod fericit, îndrăznesc a spune că autorul lucrării are un plus de asemenea cunoștințe, întrucât se simte ușurința cu care operează cu termeni din domenii diferite. Până la urmă, a surprinde cât mai obiectiv o personalitate atât de complexă, reclamă implicit posibilități de „investigare” inter-disciplinare și da, Arhimandritul Pimen Costea are ușurința de a glisa dinspre filosofie și istorie către psihologie, literatură, antropologie ș.a.m.d., adunându-le pe toate într-un discurs de o coerență deosebită, cu finalitate evident teologică. Propriu-zis, volumul înfățișează câteva din datele definitorii pentru o personalitate în formare – ni se înfățișează locul nașterii, familia lărgită din care se desprinde mai ales chipul mamei, ocupată cu creșterea a unsprezece copii: „Cu toate că nu știa să citească, seara, după ce termina treburile gospodăriei, mama le ținea copiilor adevărate lecții de cateheză, povestindu-le despre rai și iad, despre viața de veci și despre soarta celor buni și-a celor răi, despre cum trebuie să asculte sfintele slujbe la biserică, acordând o atenție specială Sfintei Evanghelii și Cazaniei”. Viața dreaptă a acesteia a făcut ca toți copiii să împlinească un destin demn, plin de ținută și caracter. Apoi, autorul acompaniază din treaptă în treaptă o evoluție nu neapărat spectaculoasă, întrucât fiecare pas-înainte este justificabil printr-o muncă susținută și printr-un devotament total față de coordonatele cele mai profunde ale existenței umane. Cert este că printre multe altele, consemnăm realitatea că la numai douăzeci și unu de ani Melchisedec Ștefănescu a îmbrăcat haina monahală, doar peste un an aflându-l în postura de ierodiacon la Biserica „Schimbarea la față” a Mănăstirii Socola. Pentru mulțimea cunoștințelor sale și ușurința cu care înțelegea varii procese, este propus pentru a merge la studii în cadrul Academiei Teologice din Kiev. Plecarea sa va fi însă amânată iar Melchisedec Ștefănescu va fi practic surghiunit pe nedrept la Mănăstirea Neamț – firește, pentru toate împrejurările a se lectura întregul volum de peste șapte sute de pagini. Dar și aici, la Mănăstirea Neamț, cărturarul găsește voința de a lua doar partea plină a evenimentelor și învață limba rusă, cercetează totodată și biblioteca extrem de vastă a acestei lavre cu o tradiție mai mult decât bogată, ea însăși punct de referință începând cu perioada veche a limbii și culturii române. Ulterior, va ajunge la Kiev, unde obține diploma de magister și urcă pe treapta de ieromonah în Lavra Pecerska. Reperele activității sale sunt extrem de bogate, aproape cu neputință de a fi inventariate toate în cuprinsul prezentului material. Totuși, nu pot trece mai departe fără a mai aminti că după o perioadă în care a fost învățător și profesor la Socola, Melchisedec Ștefănescu devine în 1852 protosinghel, în 1856 arhimandrit și director al seminarului de la Huși. La 30 decembrie 1862 arhimandritul a fost ridicat la treapta arhieriei în Catedrala Mitropolitană la Iași, primind și titlul de Tripoleos – vechi scaun eparhial, aflat sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol. Devine episcop al proaspăt înființatei Episcopii a Dunării de Jos, pentru ca în 1879 să devină Episcop al Romanului. Am lăsat la urmă câteva demnități care îmbină ambele coordonate, una politico-statală, alta a Bisericii Ortodoxe. Astfel, în 1857, este propus pentru reprezentarea clerului Eparhiei Hușilor în Divanul ad-hoc al Moldovei, întrucât ierarhul avea o poziție favorabilă față de Unirea Principatelor. Urmează numirea sa în Consiliul Superior de Instrucție și, poate cea mai dramatică numire a sa – membru în comisia instituită de guvern pentru secularizarea averilor mănăstirești (acceptase deoarece, în prealabil, primise asigurări că se va crea un Fond religionar) – în Testamentul său acest moment va apărea drept „odiosul act de spoliere”. Mai departe, autorul cărții inventariază proiectele pe care le-a propus în Sfântul Sinod, marchează contribuția deosebită avută la proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Sunt și aspecte de sorginte culturală care merită trecute încă o dată prin filtrul evenimentelor de atunci și implicit prin cadrul politic în care se aflau Țările Române. De exemplu, episcopul Melchisedec era în favoarea alfabetului chirilic, încercând să potolească spiritele încinse care susțineau prezența grafiei latine și în cărțile de cult. Înțelegem poate acum mai bine de ce Arhim. Iuliu Scriban avea să afirme că „a fost creierul Bisericii noastre ce știa să dumirească pe cei nelămuriți, piatra din capul unghiului care știa să te lămurească după temeiurile de baștină ale Bisericii…, stâlp de care s-a lovit cugetarea sucită a vremii, un vâslaș neîntrecut”.

Așa cum am arătat, capitolul al doilea se ocupă de analiza operei omiletice. Știința discursului se dovedește a fi una deosebită, contextualizată de fiecare dată în funcție de mentalități diferite, propunând o deplasare dinspre o formă staționară, învechită, închisă în formule abstracte, către o abordare deductivă, astfel invitând auditoriul la un dialog interior. Bogăția tematică, ineditul tâlcuirilor sunt acompaniate de o sobrietate elegantă și simplitate firească. Pornind de la exordium, trecând prin naratio și argumentatio, stilul ierarhului este unul cât se poate de complex, persuadând prin repetiții, alternanța registrelor, tenacitate etc. Toate acestea erau prinse într-un grai românesc cu aură teologică, rezultatul fiind nimic altceva decât un expozeu oratoric de înaltă ținută teologică. Predicile sunt clasificate în funcție de perioadele anului bisericesc – Penticostar, Octoih, Triod. Arhimandritul Dr. Pimen Costea analizează și temele predilecte, alături de surse, predicile fiind comentate cu multă pricepere după o grilă ce nu se modifică: se realizează un rezumat, se înfățișează planul predicii, ulterior ni se livrează o scurtă analiză a conținutului, pentru ca la final să se acorde atenție deosebită  strategiilor de redactare dar și unei pertinente analize stilistice. Poate mai ales aici, Părintele Arhimandrit Pimen Costea dovedește cunoștințe cât se pate de vaste, punând la lucru instrumente credibile – e logician, filosof, psiholog, profesor de limbă și literatură, firește teolog.

Cel de-al treilea capitol, desigur extrem de important în dorința de a contura cât mai fidel întreaga activitate a cărturarului, actualizează opera misionar – catehetică și pedagogică. Lucrări cu caracter dogmatic înfățișează unicul Adevăr revelat, prilejuind o polemică directă și netrucată cu catolicismul, protestantismul, lipovenismul, popismul etc. Apoi, cu titlu de obligativitate ne sunt înfățișate considerațiile prilejuite de problema Calendarului, domeniu care presupune cunoștințe extinse de astronomie. De neratat tratatul despre icoane și rolul acestora de a restabili un dialog direct cu realitățile divine. Cartea se închide cu o parte de anexe, extrem de generoase ca întindere – aici se află lista completă a lucrărilor ierarhului, textele integrale ale predicilor, cuvântărilor etc., dar și o bibliografie cu caracter de exhaustivitate.

Din câte știu, sper să nu greșesc, I.P.S. Ioachim a început să pună bazele îndelungatului proces de canonizare a Ierarhului Melchisedec Ștefănescu, această carte pe care am prezentat-o venind ca un corolar viabil în raport cu un proiect ce trebuie susținut de toți factorii decidenți, aducându-l pe contemporan în imediata prezență a unui model de moralitate, iubire de țară și virtute.

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s